Cum să fii un blogger bun. Sau nu.

Îmi vine câteodată, din senin, să deschid un document în word şi să încep să scriu. Să pun versuri, să schimb fonturile după bunul plac, să fac totul în maniera în care vreau. Să scriu pentru mine, nu pentru cititori şi să mă simt bine că n-o să fiu taxată pentru orice greşeală făcută din neatenţie sau criticată din orice alt motiv. Dar n-ar avea atâta farmec.
Nimic nu e mai plăcut pentru un blogger, decât să vadă câte-un e-mail primit de la site-ul gazdă al blogului său, înştiinţându-l că a primit comentarii la posturi scrise cu luni bune înainte sau chiar de la vechiul blog, mai ales în momentele în care el şi uitase că deţine aşa ceva.

Nu, nu mi-am concentrat niciodată întreaga existenţă în jurul unui blog şi nici n-o s-o fac, n-o să-mi plâng aici suferinţele, n-o să-mi public poeziile, nici n-o să pun bancuri, n-o să dau nici lecţii de modă. O să fiu cine sunt eu cu adevărat şi probabil odată şi odată o să încetez să mai fiu Stiva. În pauza aceasta lungă aproape că m-am regăsit, sau măcar am încercat. Iar astăzi îmi dau seama că nu-mi convine că deţin un blog ce are blogspot.com în coadă, cu un nume care nu spune nimic, că au trecut ani de când am început un blog şi totuşi n-am evoluat, mai ales că sunt veşnic nemulţumită, lucru pe care-l dovedesc şi acum.

Nu o luaţi ca pe o revenire deoarece nu ştiu încă ce am de gând, nu este un post de justificare, nu mă simt obligată să dau explicaţii, dar m-am simţit bine să împărtăşesc ceva cu voi, mai ales când e vorba de adevăratele mele gânduri.

Pentru toate fetele

Vrei sa te combini sau pur şi simplu să -ţi dai întâlnire cu tot oraşul? Acum e simplu, există facebook.
Pe peretele meu a aparut mesajul de stare al unui oarecare Silvian (nu ma întrebaţi că nu ştiu cum am ajuns să-i accept cererea de prietenie). Baiat fin, proaspăt întors în România din ţări străine, Silvian invită fetele care doresc să-l întâlnească pe parcursul şederii lui aici să-i dea un like. În urma like-urilor primite- 0, Silvian trebuie să se uite printre pozele lor, să le analizeze bine şi să aleagă cu care dintre ele se va întâlni.
Cred că decizia va fi foarte grea deoarece, după cum se observă, concurenţa e mare, mai ales la un aşa baiat superdeosebit(vorba pe care am auzit-o azi).
Fetelor grăbi-ţi-vă că s-ar putea să plece baiatul şi nu-l mai prindeţi în ţară!

Stâna din spatele blocului

De la “Cai în parcul de joacă”( postul meu de anul trecut) la “Stâna din spatele blocului” este un pas mare.

Cum am ajuns la titlul acesta? Simplu: nişte oameni lipsiţi de creier, dar doritori să scoată bani din ceva au decis că nu e nimic ne-la-locul lui dacă întemeiază o stână de oi în oraş. Ce-i drept mă desparte un singur bloc de câmp, dar de la asta şi până la a avea oi care sunt aduse la păşunat in faţa ferestrei mele este ceva.

De câteva săptamâni mă deranja mirosul- miros de bălegar, de vaci, cum spuneam la început, miros ce devine din ce în ce mai înţepat când plouă sau când bate vântul, un miros insuportabil oricum, ce te obligă să-ţi ţii ferestrele închise deşi este vară.

Săptămâna trecută am aflat că mirosul provine de la o stână- stână amplasată la 50 m de oraş( şi mai ridicăm pretenţii de civilizaţie şi că suntem la nivelul Uniunii Europene) pentru că, nu-i aşa, s-au gandit ei că nu deranjeaza pe nimeni, sau mai bine zis că suntem prea proşti ca să luăm vreun strop de atitudine, ceea ce s-a şi întâmplat.

Astăzi deja nimic nu m-a mirat când am deschis fereastra şi m-a izbit mirosul oribil, dar în secunda doi am auzit clopote, câini latrând, mugete de animale, agitaţie… De fapt nu era mare lucru, doar zeci de animale păscând graţios cu talăngile atârnându-le de gât, unele din ele chiar pe asfalt, vreo 2-3 ciobani stând printre ele, câţiva câini ciobăneşti însărcinaţi cu paza oilor lătrau uimiţi de “marea civilizaţie”; totul se desfăşura ca şi cum ar fi fost normal să se întâmple, iar oile se simţeau în mediul lor. Animale de-a dreptul! Şi bietele oi şi deţinătorii stânei si cei care au aprobat construirea ei.

Pentru a vă convinge, priviţi pozele:

Sper totuşi ca lucrurile să nu rămână aşa.

Ca la "Matrimoniale"

Astăzi a trebuit să cumpăr ziarul local. Nimic interesant în tot ziarul, înafară de rubrica "Matrimoniale".
Citez:

"Ploieşteancă deosebită, fără obligaţii, serioasă, caut domn 59-60 ani, numai cu studii superioare, sincer, serios, singur, fără vicii, pentru prietenie/căsătorie. EXCLUS AVENTURIERII, ÎI DEPISTEZ REPEDE. Plic pentru Lucia. " -deci, domnilor, pregătiţi-vă să faceţi faţă unei femei cu adevărat deosebite, cu un spirit de justiţiar în cazul aventurierilor.

"Doamnă serioasă, 41 ani, RĂNITĂ, CAUT SUFLET PENTRU SUFLET. Plic la redacţie pentru Meri"

"Doresc CUNOŞTINŢĂ CU O DOAMNĂ DEZAMĂGITĂ, între 28-37 ani, pentru prietenie/căsătorie. Rog seriozitate." - Concluzia: Când vrei să te căsătoreşti trebuie să fii dezamăgit; să fii fericit nu e bine.

"PLĂTESC O PERSOANĂ CARE SĂ MĂ ÎNSOARE" - Să te însoare sau cu care să te însori? Nu te faci înţeles, nici că eşti căutat.

"Tânăr , 32 ani, licenţiat în Teologie Ortodoxă Pastorală, CAUT DOMNIŞOARĂ EVLAVIOASĂ, CUMINTE, CU FRICĂ DE DUMNEZEU, pentru prietenie în vederea căsătoriei. " - Se pare că cineva are nevoie urgent de o parohie sau credinţa l-a împins până a lăsa anunţ în ziar pentru a-şi întâlni marea dragoste.

"Tânăr 26 de ani ofer plăceri doamnelor până în 30 de ani" - I-auzi!

"Tânăr CĂSĂTORIT CAUT DOAMNĂ pentru o RELAŢIE BAZATĂ PE RESPECT ŞI SERIOZITATE. Tel ...... până la ora 18" - Relaţie extra conjugală bazată pe respect şi seriozitate eu n-am mai întâlnit, dar se pare că totul e posibil. Amatoarelor care sună după ora 18 nu le poate răspunde pentru că dă de banuit soţiei.

"Tânăr 29 de ani, ofer PLĂCERI DOAMNELOR PÂNĂ LA 50 de ani." - Nu-i cam tânără la 50? Eu zic să măreşti un pic limita de vârstă, pentru mai multe doritoare.

"Domn discret, dispus la orice fantezii sexuale, pentru doamne, domnişoare la domiciliul acestora" - Băiat de vis!

Pe mine chiar m-au distrat, dar mi-au dat şi de gândit puţin. Cei interesaţi de vreunul din anunţuri pot lăsa mesaj pentru a primi numărul de telefon al doamnei/domnului de care sunt interesaţi. Primesc răspuns doar cei care mi-au înţeles ironia.

Vacanţa a început.

Oficial e vacanţă! Şi asta nu o spun pentru ca mă gândesc eu aşa că astăzi suntem în 16 iunie sau că mâine este vineri. Nu asta contează. Ciudate sunt atitudinea şi activităţile oamenilor începând cu zilele acestea.

În faţa blocului meu te simţi ca-ntr-un parc de distracţii. La leagăne copii se băteau pe leagăne, balansoare & co, pe alee unii se jucau tenis, iar în parcare volei şi magăruşul. Peste tot pe jos era plin de jucării, iar glasurile lor se auzeau simultan, de parca ar fi scăpat din junglă. Atât entuziasm nu am mai văzut pe ei de... vara trecută.

Se pare că de acum va trebui să mă obişnuiesc din nou cu galăgia lor care durează de dupa-amiaza până pe la orele 23, cu mămicile şi bunicile lor care sparg seminţe la canapea, cu taţii şi bunicii care beau bere şi joacă table şi nu în ultimul rând cu privirile lor analizatoare de fiecare dată când vrei să treci prin zonă.

Nu pot decât să le doresc şi lor, şi vouă şi, nu în ultimul rând, mie, o vacanţă bestială, plină de evenimente plăcute şi distracţie.

PS: Să sperăm că vara asta mai şi scriu pe blog.

Pentru "puţulică"

Am găsit mesajul de mai sus, care pare a fi o scurta declaraţie de dragoste pe parbrizul unei maşini şi mi-am zis că trebuie să vedeţi asta.
Domnişoara autoare a mesajului este o amantă posesivă, căreia-i pare rău de despărţirea ce a intervenit în relaţia ei şi-şi vrea bombonelul înapoi. Nu-i pasă de strâmba de nevastă a acestuia, nici de cine va vedea mesajul, important e doar ca Puţulică să ştie că e iubit şi dorit.
Pentru cine nu vrea să se chinuie să descifreze ce scrie pe foaie, scrisorica sună cam aşa:
"Te iubesc, bombonel! Mi-e dor de clipele petrecute ÎMPREUNĂ. Nu vreau să fiu indiscretă, dar nu cred că eşti mai bine dacă nu află strâmba aia de XXXXXXXXXXX(aici a măzgălit ce scrisese).
Hai să fim din nou ca la început.
Te iubesc, Puţulică! <3"

Sub plapumă la o proastă

Eram în după-amiaza aceasta cu prietenii B, G şi O, într-o zonă liniştită aproape de centrul oraşului şi stăteam pe o platformă destul de relaxaţi, contemplând cerul şi un cireş şi gândindu-ne cum ar fi să anunce cineva de la un bloc o găleata de apă pe noi.

Şi am stat aşa ceva vreme, până am auzit o voce de bărbat adresându-ni-se de undeva din apropiere.

El: „ Faceţi plajă domnişoară?”

Eu, îmi ridic privirea spre el, îmi dau ochelarii de soare jos şi observ că la mine se uita. Era un alcoolic la vreo 50 de ani, o aşchimodie de om, cu o şapcă jegoasă pe cap şi cu nişte flori în mână. Văzând că mă ridic, continuă:

„Nu, nu vă ridicaţi, staţi acolo, liniştite la plajă(nu ştiu ce plajă vedea el întrucât eram mai mult decât îmbrăcaţi), dar nu frige, nu e cald cartonul?”

„Nu, nu e” i-a răspuns prietenul O.

El, venit mai aproape de noi, cercetează locul în cauză:
”Ăăă, dar e rece, e bine...”

Apoi, adresându-i-se prietenei B, care stătea relativ întinsă:

„O, dar nu mai sta aşa domnişoară că râde băieţii de tine... Şi cred că sunteţi şi la facultate”

????

Tot el, fără ca noi să-l întrebăm ceva: „ Eu mă duc la o proastă. Pentru ea sunt florile astea(arătându-ne sugestiv din mâini 3 trandafiri culeşi din grădina) şi da-o naibii ma duc să mă bag la ea în plapumă."

Se uită spre sticlele noastre de suc şi de apă şi spune din senin:

„Eu nu consum alcool”

Noi: „Păi nici noi, e suc”, conştienţi că el era matrafoxat bine, dar era în faza de negare.

Ne cere o ţigare, ne spune „Pa” şi pleacă.

Noi am revenit la locurile noastre, destul de amuzaţi ce-i drept.

El, se opreşte din mers, se întoarce spre noi şi referindu-se la subiectul abordat mai devreme în legătură cu relaţia lui: „ V-am zis că mă duc la proasta aia. Poate mă primeşte. Ne băgăm sub plapumă. Că nu mai iese din noi ce ieşea odată...Deh, nu mai suntem noi.... Aţi înteles?”

Prietena G: „Da, am înţeles.... La revedere...”, numai ca să scape de el.

El: „ Pa, la revedere!”

Cam asta ţi-e şi cu bătrânii ăştia nebuni şi alcoolici, că tot ne spusesem prietenul O. că noi avem atracţie doar la oameni dubioşi.

Revenire spectaculoasa!

Da, da, titlul spune bine, sunt înapoi. Nu ştiu cât mă va ţine sau când va fi primul post oficial, dar în ultimele nopţi m-am trezit cu dorinţe subite de a scrie pe blog. Mi-au venit idei şi noaptea, dar până dimineaţa le uit. Tocmai de-aici vine dorinţa mea de a păstra undeva bine tot ce trăiesc, simt, văd sau poate vara m-a readus la viaţa de blogger.
Să sperăm că următorul post, cel care-mi demonstrează revenirea cu adevărat va fi curând!

Limita (in)certitudinilor

N-am mai scris demult. Nu e din cauza uitării, dar parcă nu mai e ce a fost, nu mai simt nevoie de scris bazaconii. Cândva spuneam că blogul nu mai e printre priorităţile mele. Acum nu mai am nici priorităţi.

Am ajuns să fac totul cum îmi vine, să iau totul de la sine, să nu mă mai chinui să schimb eu nimic. Parcă sunt alta, parcă Stiva s-a pierdut pe undeva. E blocată între EU-cea de acum, EU-cea din trecut şi EU-cea în devenire. E blocată în mine. Asta dacă mai există, dacă încă mai deţin acea faţă a mea.

Astăzi nu ştiu nici dacă Stiva mi se mai potriveşte, nici cine sunt cu adevărat, nici spre ce mă îndrept, nici dacă o să mai existe acest blog, nici ce merit, nici ce-mi doresc, nici cum mă cheamă.
Dar cu toate astea nu mi se pare nimic greşit, ca şi cum n-ar mai exista greşeli deloc, Astăzi sunt mulţumită, deşi totul e incert în jurul meu.

Zăpadă pentru toţi şi toate

În ultimele zile a tot nins şi s-a aşternut trainic-mai bine de 20 de cm. Copiii au năpădit străzile, iar o parte consistentă din adulţi au renunţat la maşini. Parcă e alt oraş. Liniştit pe de-o parte, şi agitat în alt fel- de suflete de oameni, nu de motoare.

Puteam eu să pierd frumuseţea de afară? O iau frumos pe prietena B. şi ieşim prin minunatul nostru cartier, după cum şi formularea invitaţiei: „ la o bulgareală”; şi bulgăreală a fost!

Găsim un loc relativ nepopulat, ne facem noi muniţie, ne alergăm un pic, ţipăm, mi se năzăreşte mie să mă dau în tobogan, un tobogan plic cu zăpadă, bineînţeles. Ies vie din el, după ce-mi intrase zăpadă cam peste tot, pantalonii mi se udaseră bine, eu eram chiar încântată de „performanţa” mea, iar B. era crucită şi râdea.

Decidem să abandonăm operaţiunea „Bulgareală”, ne îndreptăm frumos spre magazin în ideea de a ne cumpăra ciocolată caldă şi să mergem să o bem la căldură. Trecem prin „gaşca cartierului”, nu suntem aclamate, nu păţim nimic deşi aveau toţi bulgări deja pregătiţi pentru eventualele victime. Eu eram şocată, ieşisem din şoc, când la ieşirea din magazin am văzut că de fapt ne aşteptau: erau cu toţii întorşi către noi, cu zâmbete „angelice” pe faţă. Să trecem printre ei ar fi fost sinucidere curată, de aceea am luat-o frumuşel printre maşini, mai grăbit, mai apăsat, mai rugându-ne în gândul nostru să scăpăm tefere. Bulgării ne treceau milimetric pe lângă cap, cred că unii ne-au chiar înnimerit, păcat pentru ei că spatele doar.

În uşoara urmărire, am mers pe o alee, care ducea la scara alăturată scarii mele de bloc. Mie îmi părea cea mai bună soluţie, ce dacă erau nişte copii pe acolo? Ne veneau până la burtă, ce dacă erau 4-5, ce puteau să ne facă?(Cam asta era în gândul meu)

Între timp „Gaşca cartierului” ne lăsase în pace, ne considera cauză pierdută, iar eu eram destul de foarte mulţumită.

Copii de pe alee s-au dat chiar la o parte ca să trecem. Eram impresionată de „bunele maniere” ale copiilor din cartierul meu, ştiind că am o părere foarte proastă despre tot ce ţine de el. N-am avut timp să fiu impresionată prea mult, s-a spulberat totul atunci când am început să simt loviturile din ce în ce mai rapide şi mai puternice(cred că se chinuiseră mult la bulgării aia pentru că erau foarte bine închegaţi). Am luat-o la fugă, nici nu-mi trecuse prin minte că or să ne alerge, erau nişte copii până la urmă. Ei bine, copii ăia alergau mai bine decât m-aş fi putut aştepta, se pare că-i subestimasem. Am tot alergat şi am tot luat la lovituri, până am ajuns la uşa de la scara mea de bloc şi-mi amintesc că prietena B. mă tot întreba de cartelă, cartelă pe care eu n-o aveam. Slavă cerului că interfonul doar ce se defectase, iar uşa este deschisă pentru toată lumea, deci nu aveam nevoie de nicio cartelă să intrăm.

Ajunseserăm în bloc. N-au avut tupeu să intre după noi, aici nu i-am subestimat. Mica aventură, foarte plăcută pentru ei şi mai puţin plăcută pentru noi se încheiase. Eram încărcate de zăpadă, ne-am scuturat un pic şi am urcat. Tata, când ne-a văzut a râs, iar când i-am povestit a râs şi mai tare. Acum, că vă relatez râd şi eu, dar să fiu pusă din nou în faţă cu o situaţie asemănătoare n-aş mai râde cu siguranţă.

Vreau o ţară ca afară!

Când mă uit la televizor mai văd una, alta. Aşa am găsit melodia Vunk-Vreau o ţară ca afară, care s-ar putea să fie de ceva vreme, dar n-am auzit-o eu până acum.
Videoclipul chiar e reuşit, deşi nu foarte original, iar versurile sunt direct inspirate din viaţa noastră a românilor. Atitudinea trupei şi a celor care au lucrat pentru a obţine acest rezultat e de apreciat, cu siguranţă şi-au câştigat simpatizanţi, dar atât. Noi, oamenii de rând nu putem schimba mare lucru, iar cei care au anumită funcţie în conducerea statului se vor face că nu ştiu de melodie.



Şi da, cu toţii vrem o ţară ca afară, dar rămânem cu dorinţa.

La noi, ca la "nenimenea"

Aseară în maxi-taxi: un cuplu de ţigani nespălaţi, un moş beat, o femeie care vorbea numai despre aroma terapie, un copil care vorbea cu un prieten la telefon despre ce se întâmpla în mijlocul de transport cu pricina.

Totul a început cam aşa: mă urc, simt mirosul "sublim", mă aşez totuşi. Îmi dau seama că pe lângă mine stătea o anumită profesoară de franceză de la mine din liceu, era prea târziu să o salut oricum şi dacă mi-aş fi dorit, a şi coborât înainte să-mi dau eu seama ce şi cum, eram ocupată să scotocesc prin geantă în speranţa că voi găsi căştile, că voi putea să substitui scârboasa limbă ţigănească care se auzea din spatele meu(asociată cu mirosul care îmi invada nările) cu câteva melodii plăcute. Din păcate, pentru mine, nu le-am găsit, se pare că le uitasem acasă.

Coboară ţiganii, şoferul se plângea de miros, se trezeşte "una bucată femeie" să-l sfătuiască ce vas de aroma terapie să cumpere şi să-l pună în maxi-taxi ca să nu mai fie astfel de probleme. Tot ea, îşi dă seama apoi că maxi-taxiul nu mai are acelaşi traseu pe care-l ştia şi începe să explice că n-a mai mers de câţiva ani, că natura serviciului nu-i permite, vorbăraie inutilă oricum. Totuşi pe mine nu mă deranja aşa de tare.

Un moş beat, anunţă că el va coborî la următoarea staţie, chiar dacă ar fi trebuit să mai meargă, motivând că-l doare capul şi că se vorbeşte prea mult. Şoferul îl ia cu "Ce-ai bre?", că să vezi, că nu ştiu ce... Moşul, irascibil, nu permite să i se vorbească cu bre, începe o întreagă discuţie contradictorie, dar până la urmă se lasă convins să nu coboare mai devreme decât trebuia.

În tot timpul asta, în spate de tot era un copil-adolescent care râdea în hohote, vorbind cu un prieten la telefon şi povestindu-i aceluia tot ce se întâmpla.

Aş fi râs şi eu, dar chiar nu era de râs.

Ca popor, suntem jegoşi, nespălaţi(nu degeaba suntem ultimii din Europa la consum de detergent şi pastă de dinţi), suntem beţivi, suntem proşti de dăm în gropi, dar aroganţa şi mândria sunt pe noi cât casa. Şi dacă tot cerem să fim respectaţi de celalalte naţiuni şi avem nşpe mii de pretenţii, măcar să cerem, bazându-ne pe ceva, măcar să încercăm să-i schimbăm noi pe acea parte a românilor care ne fac de râs, nu să cerem de la alte ţări să ne ajute, sau să le învinuim pe ele că nu se implică, întâi ar trebui să ne implicăm noi, ca români întregi la cap, a căror imagine e pătate de co-naţionalii lor.

Ianuarie, eşti aşa urâtă!

Lunile ianuarie şi februarie îmi par cele mai urâte luni din an. Cele mai noroioase, cele mai monotone, cele mai gri, cele mai înnorate, cele mai triste. Pe bună dreptate că nu sunt preferatele nimănui. Soarele, ei bine nu l-am mai văzut de câteva zile bune, mai bine de-o săptămână.

Vremea e aiurea, nu e nici primăvară cu verdeaţă, flori şi ciripit de păsărele, nici iarnă cu ger, zăpadă. Am putea să facem o reclamaţie. Dar cui am putea s-o adresăm? N-am idee. Şi atunci ce ar fi de făcut? Vremea nu o putem schimba, nu?

Atunci poate am putea s-o facem noi, prin atitudinea noastră mai placută. Propun să vopsim totul în roz bombon, la figurat vorbind desigur. Ar colora un pic situaţia, aşa cum decid eu să-mi colorez unghiile când sunt plictisită sau când alunec spre tristeţe. Alung firescul, obişnuitul, orice urmă din ce era şi transform totul într-un roz-mov isteric, într-o veselie adevărată, într-o dispoziţie de zile mari.

Hai să colorăm vremea de afară, situaţia, viaţa prin ceea ce suntem şi prin ceea ce putem face noi ca oameni. Să fim mai zâmbăreţi, entuziaşti, prietenoşi, mai puţin crispaţi, să ne victimizăm mai puţin, să vorbim, să râdem mai mult, să ne ascundem adevărata faţă mai puţin, să fim noi înşine, dar fericiţi, să facem noi primăvară, deşi e abia jumătatea lui ianuarie. I`m sure we can!

Răceală continuă

Sigur aţi văzut filme în care personajul principal nu se poate trezi din vis, când crede că a revenit la realtitate a trecut de fapt în alt vis, eventual coşmar. E un cerc închis, din care nu poate ieşi.

Aşa sunt eu acum. Sunt răcita din luna decembrie. Răceala mea a început cu o uşoară durere în gât. Apoi acută. Tuse. Mucozităţi nazale. Am luat tratament, că am ajuns să mă scârbesc numai de mirosul de Fervex, Teraflu, Coldrex, Prospan, Trachisan, Trachisept, Strepsils, Hexoralleten; am avut şi vreo câteva perioade de antibiotic. Mi-a trecut răceala, am fost 2 zile normală, a 3a zi deja mă durea iar în gât. Prima oară am motivat durerea cu "aerul rece de afară", băuturile reci pe care le-am consumat. A 2a, a 3a, şi a 4a deja am început să mă sperii. Am luat tratament din nou, mi-a trecut, în 2 zile mă durea iar în gât. Am îndurat, m-am gândit că o să treacă de la sine. Febră. Tuse. Medicamente din nou. Îmi trecuse. Dar bineînţeles, că nu avea să dureze mult. Avea să înceapă încă o zi a coşmarului, aveam impresia că o să mă trezesc, o să-mi reiau viaţa cea de toate zilele, dar ghiciţi ce, când să mă trezesc, a început un nou coşmar. Acelaşi cadru, aceleaşi senzaţii. Aceleaşi medicamente. Aceeaşi răceală care parea să se fi vindecat. Aceeaşi răceală care revine, mă urmăreşte ca o fantomă şi nu mă lasă deloc în pace.

De o lună şi jumătate sunt răcită în continuu, iar acum sunt la încputul unei noi serii de răceală. Durerile în gât au început să mi se pară o nimica toată, antibioticele - cele mai scârboase chestii inventate. Cel puţin aşa sunt cele pe care le pot lua eu, fiind alergică la un preparat conţinut de 50% dintre antibiotice.

Vreau să ies din cercul ăsta. Am renunţat la orice care mi-ar putea readuce răceala, doar să se încheie odata! Mă simt ca un copil speriat, urmărit de cine ştie ce creatură care lui îi pare a fi un monstru. Help me!

Letargie de ianuarie

Primul post pe 2011. Unul prost, chior, sec. Să vedem cât mai continui aşa, dacă mai continui.

După revelion s-a instalat liniştea. Începând cu dimineaţa de 1 ianuarie, tot oraşul doarme. Toţi resimţim o stare de apatie, de somnolenţă continuă, de lipsă de energie. Încep grijile, începe stresul, începe şcoala.

Ce am putea să facem? Singura soluţie ar fi să dormim şi să ne simţim bine cât de mult mai putem, să ne trezim mâine dimineaţă voioşi, optimişti, ca şi cum am pleca într-o excursie cu colegii, prietenii. Vizităm o şcoală. Asistăm la orele de curs, luăm cunoştinţă cu profesorii, nici nu suntem noi elevii, nici nu o să fim ascultaţi şi nici nu o să ni se pună note.
Nu, o să fie doar o vacanţă în continuarea vacanţei de sărbători.

Nu garantez că o să reuşim, dar putem să încercăm.