Vacanţa a început.

Oficial e vacanţă! Şi asta nu o spun pentru ca mă gândesc eu aşa că astăzi suntem în 16 iunie sau că mâine este vineri. Nu asta contează. Ciudate sunt atitudinea şi activităţile oamenilor începând cu zilele acestea.

În faţa blocului meu te simţi ca-ntr-un parc de distracţii. La leagăne copii se băteau pe leagăne, balansoare & co, pe alee unii se jucau tenis, iar în parcare volei şi magăruşul. Peste tot pe jos era plin de jucării, iar glasurile lor se auzeau simultan, de parca ar fi scăpat din junglă. Atât entuziasm nu am mai văzut pe ei de... vara trecută.

Se pare că de acum va trebui să mă obişnuiesc din nou cu galăgia lor care durează de dupa-amiaza până pe la orele 23, cu mămicile şi bunicile lor care sparg seminţe la canapea, cu taţii şi bunicii care beau bere şi joacă table şi nu în ultimul rând cu privirile lor analizatoare de fiecare dată când vrei să treci prin zonă.

Nu pot decât să le doresc şi lor, şi vouă şi, nu în ultimul rând, mie, o vacanţă bestială, plină de evenimente plăcute şi distracţie.

PS: Să sperăm că vara asta mai şi scriu pe blog.

Zăpadă pentru toţi şi toate

În ultimele zile a tot nins şi s-a aşternut trainic-mai bine de 20 de cm. Copiii au năpădit străzile, iar o parte consistentă din adulţi au renunţat la maşini. Parcă e alt oraş. Liniştit pe de-o parte, şi agitat în alt fel- de suflete de oameni, nu de motoare.

Puteam eu să pierd frumuseţea de afară? O iau frumos pe prietena B. şi ieşim prin minunatul nostru cartier, după cum şi formularea invitaţiei: „ la o bulgareală”; şi bulgăreală a fost!

Găsim un loc relativ nepopulat, ne facem noi muniţie, ne alergăm un pic, ţipăm, mi se năzăreşte mie să mă dau în tobogan, un tobogan plic cu zăpadă, bineînţeles. Ies vie din el, după ce-mi intrase zăpadă cam peste tot, pantalonii mi se udaseră bine, eu eram chiar încântată de „performanţa” mea, iar B. era crucită şi râdea.

Decidem să abandonăm operaţiunea „Bulgareală”, ne îndreptăm frumos spre magazin în ideea de a ne cumpăra ciocolată caldă şi să mergem să o bem la căldură. Trecem prin „gaşca cartierului”, nu suntem aclamate, nu păţim nimic deşi aveau toţi bulgări deja pregătiţi pentru eventualele victime. Eu eram şocată, ieşisem din şoc, când la ieşirea din magazin am văzut că de fapt ne aşteptau: erau cu toţii întorşi către noi, cu zâmbete „angelice” pe faţă. Să trecem printre ei ar fi fost sinucidere curată, de aceea am luat-o frumuşel printre maşini, mai grăbit, mai apăsat, mai rugându-ne în gândul nostru să scăpăm tefere. Bulgării ne treceau milimetric pe lângă cap, cred că unii ne-au chiar înnimerit, păcat pentru ei că spatele doar.

În uşoara urmărire, am mers pe o alee, care ducea la scara alăturată scarii mele de bloc. Mie îmi părea cea mai bună soluţie, ce dacă erau nişte copii pe acolo? Ne veneau până la burtă, ce dacă erau 4-5, ce puteau să ne facă?(Cam asta era în gândul meu)

Între timp „Gaşca cartierului” ne lăsase în pace, ne considera cauză pierdută, iar eu eram destul de foarte mulţumită.

Copii de pe alee s-au dat chiar la o parte ca să trecem. Eram impresionată de „bunele maniere” ale copiilor din cartierul meu, ştiind că am o părere foarte proastă despre tot ce ţine de el. N-am avut timp să fiu impresionată prea mult, s-a spulberat totul atunci când am început să simt loviturile din ce în ce mai rapide şi mai puternice(cred că se chinuiseră mult la bulgării aia pentru că erau foarte bine închegaţi). Am luat-o la fugă, nici nu-mi trecuse prin minte că or să ne alerge, erau nişte copii până la urmă. Ei bine, copii ăia alergau mai bine decât m-aş fi putut aştepta, se pare că-i subestimasem. Am tot alergat şi am tot luat la lovituri, până am ajuns la uşa de la scara mea de bloc şi-mi amintesc că prietena B. mă tot întreba de cartelă, cartelă pe care eu n-o aveam. Slavă cerului că interfonul doar ce se defectase, iar uşa este deschisă pentru toată lumea, deci nu aveam nevoie de nicio cartelă să intrăm.

Ajunseserăm în bloc. N-au avut tupeu să intre după noi, aici nu i-am subestimat. Mica aventură, foarte plăcută pentru ei şi mai puţin plăcută pentru noi se încheiase. Eram încărcate de zăpadă, ne-am scuturat un pic şi am urcat. Tata, când ne-a văzut a râs, iar când i-am povestit a râs şi mai tare. Acum, că vă relatez râd şi eu, dar să fiu pusă din nou în faţă cu o situaţie asemănătoare n-aş mai râde cu siguranţă.

Când am încetat oare să mai fim copii?

“Meredith Grey: We`re adults. When did it happen? And how do we make it stop?"(Grey`s anatomy)

Când am încetat oare să mai fim copii? Când s-a produs schimbarea şi cum?

Nu, nu vreau să fie nimic filozofic, plictisitor, de abureală. O să fie doar adevărul. Mergeam astăzi în autobuz destul de supărată, încruntată, îngândurată, frământandu-mă cu privire la problemele pe care le are o grămadă de lume. Mă uitam în direcţia geamului, dar nu afară, privirea mi se oprise pe un strop de ploaie şi mă uitam în gol. Şi mă gândeam şi mă amăram singură, fără să ajung la vreo soluţie.

Lângă mine se aşezase un bebeluş frumuşel, grăsut, vesel, dar eu nici măcar nu-l observasem. Săracul, simţind nevoie să-mi capteze atenţia(mi-am dat seama că se uita numai la mine) începuse să gângurească şi să ţipe până mi-am întors spre el privirea scârbită. Şi m-am lovit de ochii lui mari, negri, luminoşi, entuziaşti şi uşor speriaţi când m-am uitat urât la el.

În secunda aceea s-a întâmplat, în secunda aceea mi-am dat seama de schimbarea produsă, totul a fost ca o reflexie. A venit, m-a lovit şi m-a lăsat mai dezamăgită decât mă găsise. Am fost cu toţii mici, frumoşi şi veseli, fără să ştim de pragurile vieţii şi de problemele ei. Am putea la fel şi acum. Doar că uităm să mai fim copii, uităm să fim fericiţi şi feriţi de îngrijorări. Spunem că e vina societăţii, dar de fapt nu e şi vina noatră, nu se potriveşte zicala:”Cum îţi aşterni aşa dormi”?

I-am zâmbit, uitând pentru o clipă că sunt supărată, iar el mi-a zâmbit şi mai vesel, râzând cu toată fiinţa. Şi am râs şi eu, râdea şi el. Şi-am râs împreună. Şi râdeam fără să ştim de ce, dar uitasem de toate şi eram fericiţi amândoi. Şi-am fost la fel ca el, chiar dacă doar pentru două minute. Am fost copil din nou.

De când am încetat să mai fim copii? Şi de ce? Şi cum am putea opri procesul de creştere? Dar măcar putem? Dacă putem, atunci hai să ne alăturăm şi să ne salvăm cu toţii! Să fim copii pentru totdeauna, să fim feriţi de probleme, să fim lipsiţi de griji, să fim fericiţi cu adevărat…

Speranţă pentru copii

Acum câteva zile am aflat de Organizaţia "Speranţă pentru copii", o asociaţie non guvernamentala, organizata la nivel national in filiale. Activitatea, avand in cea mai mare parte la baza principiile voluntariatului, este indreptata catre promovarea drepturilor copilului, asa cum sunt acestea stipulate in cadrul Conventiei Natiunilor Unite privind drepturile copilului.

O să îi găsiţi pe voluntari în Mall sau prin centru, oferindu-vă cărţi poştale ca cea de mai sus în schimbul a 2 lei.
Deci, dacă sunteţi dispuşi să acordaţi un mic ajutor copiilor defavorizaţi eu v-aş ruga să vă opriţi câteva minute dacă îi întâlniţi pe stradă şi să donaţi sau să intraţi pe http://sperantapentrucopii.ro , măcar să vă informaţi cu privire la campanie.

Cai în parcul de joacă

Fotografia e făcută în parcul de joacă de lângă blocul meu, unde de obicei chiar se joacă copiii. Ies şi eu o dată afară din casă dimineaţa devreme şi ce să văd? În parc sunt cai, nicidecum copii. S-or fi transformat peste noapte bieţii copii? 

Nu. Răspunsul e nu, categoric! Doar că locuitorii romi(ţigani pe româneste) din vecinătate au ajuns să-şi aducă animalele să pască în parcul de joacă. Câtă minte or fi având? 

Probabil mâine o să văd în parc şi o vacă, vreo 2-3 oi, nişte capre, nişte găini. Mă aştept la orice!