Cum să fii un blogger bun. Sau nu.

Îmi vine câteodată, din senin, să deschid un document în word şi să încep să scriu. Să pun versuri, să schimb fonturile după bunul plac, să fac totul în maniera în care vreau. Să scriu pentru mine, nu pentru cititori şi să mă simt bine că n-o să fiu taxată pentru orice greşeală făcută din neatenţie sau criticată din orice alt motiv. Dar n-ar avea atâta farmec.
Nimic nu e mai plăcut pentru un blogger, decât să vadă câte-un e-mail primit de la site-ul gazdă al blogului său, înştiinţându-l că a primit comentarii la posturi scrise cu luni bune înainte sau chiar de la vechiul blog, mai ales în momentele în care el şi uitase că deţine aşa ceva.

Nu, nu mi-am concentrat niciodată întreaga existenţă în jurul unui blog şi nici n-o s-o fac, n-o să-mi plâng aici suferinţele, n-o să-mi public poeziile, nici n-o să pun bancuri, n-o să dau nici lecţii de modă. O să fiu cine sunt eu cu adevărat şi probabil odată şi odată o să încetez să mai fiu Stiva. În pauza aceasta lungă aproape că m-am regăsit, sau măcar am încercat. Iar astăzi îmi dau seama că nu-mi convine că deţin un blog ce are blogspot.com în coadă, cu un nume care nu spune nimic, că au trecut ani de când am început un blog şi totuşi n-am evoluat, mai ales că sunt veşnic nemulţumită, lucru pe care-l dovedesc şi acum.

Nu o luaţi ca pe o revenire deoarece nu ştiu încă ce am de gând, nu este un post de justificare, nu mă simt obligată să dau explicaţii, dar m-am simţit bine să împărtăşesc ceva cu voi, mai ales când e vorba de adevăratele mele gânduri.

Vacanţa a început.

Oficial e vacanţă! Şi asta nu o spun pentru ca mă gândesc eu aşa că astăzi suntem în 16 iunie sau că mâine este vineri. Nu asta contează. Ciudate sunt atitudinea şi activităţile oamenilor începând cu zilele acestea.

În faţa blocului meu te simţi ca-ntr-un parc de distracţii. La leagăne copii se băteau pe leagăne, balansoare & co, pe alee unii se jucau tenis, iar în parcare volei şi magăruşul. Peste tot pe jos era plin de jucării, iar glasurile lor se auzeau simultan, de parca ar fi scăpat din junglă. Atât entuziasm nu am mai văzut pe ei de... vara trecută.

Se pare că de acum va trebui să mă obişnuiesc din nou cu galăgia lor care durează de dupa-amiaza până pe la orele 23, cu mămicile şi bunicile lor care sparg seminţe la canapea, cu taţii şi bunicii care beau bere şi joacă table şi nu în ultimul rând cu privirile lor analizatoare de fiecare dată când vrei să treci prin zonă.

Nu pot decât să le doresc şi lor, şi vouă şi, nu în ultimul rând, mie, o vacanţă bestială, plină de evenimente plăcute şi distracţie.

PS: Să sperăm că vara asta mai şi scriu pe blog.

Revenire spectaculoasa!

Da, da, titlul spune bine, sunt înapoi. Nu ştiu cât mă va ţine sau când va fi primul post oficial, dar în ultimele nopţi m-am trezit cu dorinţe subite de a scrie pe blog. Mi-au venit idei şi noaptea, dar până dimineaţa le uit. Tocmai de-aici vine dorinţa mea de a păstra undeva bine tot ce trăiesc, simt, văd sau poate vara m-a readus la viaţa de blogger.
Să sperăm că următorul post, cel care-mi demonstrează revenirea cu adevărat va fi curând!

Limita (in)certitudinilor

N-am mai scris demult. Nu e din cauza uitării, dar parcă nu mai e ce a fost, nu mai simt nevoie de scris bazaconii. Cândva spuneam că blogul nu mai e printre priorităţile mele. Acum nu mai am nici priorităţi.

Am ajuns să fac totul cum îmi vine, să iau totul de la sine, să nu mă mai chinui să schimb eu nimic. Parcă sunt alta, parcă Stiva s-a pierdut pe undeva. E blocată între EU-cea de acum, EU-cea din trecut şi EU-cea în devenire. E blocată în mine. Asta dacă mai există, dacă încă mai deţin acea faţă a mea.

Astăzi nu ştiu nici dacă Stiva mi se mai potriveşte, nici cine sunt cu adevărat, nici spre ce mă îndrept, nici dacă o să mai existe acest blog, nici ce merit, nici ce-mi doresc, nici cum mă cheamă.
Dar cu toate astea nu mi se pare nimic greşit, ca şi cum n-ar mai exista greşeli deloc, Astăzi sunt mulţumită, deşi totul e incert în jurul meu.

Despre prăjiturile vecinei mele

Crăciunul a venit, m-a plictisit, a trecut. Acum, vecinii mei fac pregătiri intense pentru seara de revelion. Care mai de care îşi şterge geamurile, scutură covoarele, face cumpărături, se apucă de gătit.

Vecina mea de la parter ştie să facă un singur tip de prăjituri- nişte guguloaie cu cacao, cu o vişina la mijloc, date prin nucă de cocos. De 8 ani, îmi trimite în fiecare an, între Crăciun şi Revelion, prăjiturile la care ea e specialistă.

Ciudat este că, deşi de fiecare dată când văd prăjiturile încep să râd, le mănânc. Poate, doar pentru că le primesc o dată pe an, sau pentru că m-aş simţi prost să le arunc, mai ales că nu sunt rele la gust.

Până una alta, vacanţa se cam scurge, parcă nimic nu mă mulţumeşte îndeajuns, iar trecerea timpului nu face decât să înrăutăţească lucrurile.
Încep pe zi ce trece să-mi dau seama că eu şi blogging-ul o luăm pe căi diferite. Parcă nu mai e ce era, parcă cheful mi s-a dus, parcă nu mai am nicio fărâmă de talent. Sau poate doar nu mai am subiecte, poate sunt pretenţioasă eu şi nimic nu mi se mai pare că merită spus, poate încep doar să am o viaţă liniştită, fără evenimente sau efecte speciale.

Despre cum se învaţă pentru o teză

Tipic mie şi multora din voi, lăsăm totul pe ultima zi.
Şi vin eu frumos de la şcoală cu gânduri serioase de a mă apuca de învăţat, imediat după ce mănânc. Niţel mai târziu, după ce-mi ascult melodiile preferate din perioada asta. După ce văd ce e pe la televizor.
Bun, deschid caietul. Înnumar lecţiile. Eh, sunt până în 15, sunt scurte, nici grele nu par, mai ştiu câte ceva de la clasă, am timp. Citesc prima lecţie, parcă pare un pic mai greu decât credeam. Mă ia somnul.
Mă culc. Mă trezesc peste 2 ore şi ceva. Gata, îmi fac o cafea să fiu strong toată seara şi mă apuc imediat. O iau de la jumătatea lecţiilor că acolo e materia mai grea, să scap de ea, gândesc eu sistematic. Îmi scot toate materialele posibile, le întind pe toate pe patul meu gigantic de mijloc, mă încurc în hârtii, precizări, deschid laptopul pe motiv „ nu ştiu nu ştiu ce, hai să caut pe net”. Verific facebook-ul, bineînţeles. Apoi îmi verific colegii, care sunt online, care învaţă, care ce mai face. Gata, hai, revin la oile mele. Mai învăţ o lecţie, mai dau un sms, mai citesc o data, mai reţin ceva. Sunt surprinsă în timp ce e trecut de ora 21, iar eu nu ştiu mare lucru. Nu-i nimic, că în maxim 2 ore adorm, pe motiv că mă trezesc mâine dimineaţă să repet ce „ştiu” sau să învăţ restul.
Mă bazez pe intuiţia mea „sclipitoare” şi sper că n-o să mă uit ca şi curca-n crăci la subiecte.
Wish me luck!

Despre Tanti Coca si personalitatea ei uimitoare

In blocul de vis-a-vis, la etajul 4 sta o femeie care ma amuza teribil. O cheama Coca, iar tot cartierul o stie ca tanti Coca. E pensionara, are dioptrii extrem de mari si vorbeste cu toata lumea. Sta toata ziua cu ochii pe geam si stie tot ce se intampla. De cate ori ma vede deschizand fereastra sau scuturand ceva, tanti Coca ma intraba de la geamul ei: " Hei, ce faci?". Iar eu ii spun ca fac bine. Probabil ma confunda cu mama. Intr-un timp o intreba pe mama ce mancare face.

Daca nu e ea la geam, e barbatul ei, pe care il cheama Nelu. Si de cate ori tanti Coca vine singura de la cumparaturi, striga din strada la barbate-su: "Neluuuuu!". Nelu nu-i raspunde pentru ca n-are chef sa vina inaintea ei sa o ajute cu plasele. Ea striga din nou. Apoi suna la interfon. Nelu nu stie sa-i dea drumul in bloc. Iar tanti Coca tipa la el: "Hai ma, ce dracu faci?"

Mai nou, tanti Coca, de plictiseala, face munca voluntara la alimentara de langa blocurile noastre. O vezi aranjand legumele, fructele si invartindu-se dintr-o parte in alta. Aseara, le dirija pe vanzatoare: "Haideti, mai repede, mai repede, ca ne apuca revelionul aici".
M-am abtinut sa nu rad.

Nu, tanti Coca nu e nebuna, dar are si ea piticii ei. Pentru mine e o femeie de treaba, care ma binedispune de cate ori o vad/aud. Cat eu scriu acest post, ea sigur sta pe scaun in balcon, cu catelul pichinez in brate. Apoi o sa lase catelul jos si o sa-si dea ghivecele de flori afara. Apoi sa le duca la loc, inauntru. Apoi o sa ia iar catelul in brate. Treaba in casa nu are, pentru ca o face Nelu. Daca se plictiseste, o sa-i spele toti maimutoii nepotului ei si o sa-i atarne pe sarme. Ii spala des. Tanti Coca are prea multa energie, dar nu prea are unde sa o foloseasca.
Ce frumos o fi sa fii pensionar si fara griji...

Ghicitoare, rezolv orice problemă!

Dacă aveţi probleme financiare, probleme de sănătate, probleme familiale, probleme pe plan sentimental, probleme pe plan profesional, probleme cu blesteme, "apelaţi cu încredere" la ghicitoarea Maria, "cea mai puternică prezicătoare", "rezolvă orice problemă".

Ce nu înţeleg eu e de ce afişul are pe el pictaţi nişte îngeri, ca şi cum "vrăjitoria" ar avea vreo legătură cu puritatea sau cu raiul.
Iar faptul că prezicătoarea care e cu siguranţă o impostoare poartă numele Fecioarei Maria e deja peste limită.

Şi nu, ele nu sunt obligate să plătească impozite pe venit la stat, pentru că domnii Băsescu şi Boc stau şi o freacă aiurea, habar n-au cu ce se mănâncă economia şi de unde ar putea scoate bani.
Se poate vedea cu atenţia ce "casă micuţă" se ascunde în spatele afişului. Oare cu ce bani a fost construită? Vă spun eu: în niciun caz cu bani munciţi cinstit.

Pe mine sigur o să mă ajungă blestemelei vrăjitoarei lu' Peşte Prăjit pentru că mi-am permis să fotografiez afişul şi să fac poza publică pe blog. Dar voi dacă aveţi nevoie, "apelaţi cu încredere", mai alea că tanti prezicătoarea are telefoane pe 2 reţele. Mă ţineţi la curent în caz de vă hotărâţi, mai ales că sunt curioasă de ce sumă de bani o să fiţi jefuiţi, doar ca să "vă fie adusă bucuria în casă".

Pentru anonimi nemulţumiţi

Weblogul, pentru cine nu ştie sau îmi arată că nu ştie, este un site personal, unde autorul publică ce-i trece prin cap, el fiind singurul gestionar peste ceea ce scrie, aici făcând excepţie blogurile conduse de grupuri de prieteni.

Blogul ăsta, Stiva îmi aparţine şi e strict problema mea ce aleg să postez sau dacă cititorii vor aprecia sau nu. Publicul are libertatea să aleagă dacă vrea să citească sau dacă îi place.

Cineva mi-a spus odată că cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să încerci să-i mulţumeşti pe toţi şi avea perfectă dreptate. De aceea eu am o singură clasă de cititori, iar relaţia dintre noi se bazează pe respect: eu postez ceea ce cred că le-ar plăcea, iar ei mă citesc în continuare. Sunt mulţumită cu cititorii mei, nu am nevoie de mai mulţi, pentru că nu cantitatea contează, ci calitatea.

Acum, dragă anonimule/anonimo când judeci pe cineva, încearcă măcar să vorbeşti civilizat. Aş fi putut să te jignesc şi eu acum, dar vreau să-ţi arăt că nu meriţi să mă înjosesc. Dacă erai o persoană respectabilă te-ai fi semnat măcar. Mi-ai fi arătat că poate trebuie să muncesc mai mult, că am pentru cine, poate ai fi lăsat şi un link cu blogul tău să văd şi eu ce înseamnă un blog "adevărat". De aceea am considerat că am dreptul să-ţi resping comentariul(oricum l-aş fi avut) fără pic de remuşcări.

Până învăţ eu cum să fiu un blogger bun(bănuiesc că ştii aproximativ cam ce vârstă am) pentru că am tot timpul din lume, tu ar trebui să înveţi să te respecţi respectându-i pe ceilalţi.

Atât am avut de spus, nu mă interesează câţi aţi citit până la capăt sau măcar dacă Anonimul răutăcios a văzut acest post. Revin.

Rudele mele şi internetul

De curând toată familia a aflat dintr-o prostie(nu de-a mea) că am eu blog(mă rog, pagină de internet în limbajul lor) iar acum vin la mine cu orice problemă/anunţ legat de internet.

Să vedeţi, eram la ţară weekendul ăsta şi vine la noi un cumătru sau ceva de genul. Vorbeşte cu ai mei ce vorbeşte, apoi trece direct la subiect şi  începe să mă strige, eu care eram în casă. Ies eu afară niţel deranjată şi începe cu vorbăraia şi miloaga:"Bai ......, am venit şi eu la tine că am auzit că ai pagină de-aia pă internet. Şi vreau să mă dai şi pă mine pă internet."

În mintea mea era:" Vai de capul meu, ce naiba mai vrea şi ăsta cu internetul lui cu tot?"

El: "Am şi eu un tichet dă-asta de maşină(voucher voia să zică) că am dus-o p-aia veche la rabla şi vreau să mă dai pă internet să-l vând şi eu. Te descurci tu că am auzit că le ai cu alea, alea... Mă rezolvi şi pă mine, da? 14 milioane să-mi dea, mai negociem, dar poate scoţi şi tu mai mult acolo..."

În gândul meu: " Mamă, zici că sunt prostituată, auzi... să scot mai mult... în ce m-am băgat? ăsta doar nu-şi imaginează că dau eu anunţ pe blog cu tâmpenia lui? Dar hai să-l ajut."

Am intrat pe site-uri de specialitate cu anunţuri de vânzari, cumpărări şi ieri i-am dat anunţ ţăranului pe internet.

Astăzi m-a sunat super entuziasmat să-mi mulţumească, că-mi rămâne dator, că l-au sunat deja 2 persoane, şi lista de declaraţii de dragoste continuă. Dar am aflat eu că pleacă să muncească în Franţa şi i-am cerut deja un suvenir, barem să câstig ceva că tot mi-am dat silinţa.