Ca de weekend

Zilele de vineri întotdeauna vin cu ceva bun: începând cu Dansez pentru tine(pentru fani), majoratele şi restul petrecerilor din weekend, shopping(pentru fete), ieşiri în oraş, văzut minim un film, arzând-o aiurea şi până la temele pe care le facem duminică seara.

Vinerea asta e una friguroasă, dar însorită. Pentru mine este o zi tare frumoasă şi nu e aşa doar pentru că am luat 10 la un test, deşi greşisem considerabil şi mă resemnasem la ideea unei note ceva mai mici(7-8). Nu doar datorită timpului petrecut cu una dintre cele mai bune prietene în Mall, nici mersului de una singură pe stradă simţind frigul, dar străduindu.mă să ţin ochii deschişi datorită soarelui; un lucru neimportant a făcut-o să fie printre cele mai bune zile ale mele.

Îngheţasem de frig în staţia autobuzului şi mă durea spatele de la geanta-ghiozdan incredibil de grea, iar când m-am urcat în maxi-taxi eram zâmbitoare şi-mi venea să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu toată puterile care-mi mai rămăseseră. Aşteptam restul de la ultimii mei bani(mă mir cum îi păstrasem şi pe-aştia) şi mi-am aruncat privirea pe bordul maşinii. Şi ce să văd? O minunăţie compusă din cutii de prăjituri apetisante, jeleuri şi bomboane. Mă simţeam ca un copil care nu-şi mai ia ochii de la vitrina unui magazin de dulciuri. Şoferul, foarte drăguţ, mi se adresează: serviţi o prăjitură, domnişoară. Dar ce mi-a trecut mie prin cap, că m-am decis că nu iau... Mi-era jenă oarecum şi mă şi mustra conştiinţa că mănânc prea multe dulciuri, care se cam depun. Am spus ceva gen: Mulţumesc frumos, dar azi am mâncat deja prea multe dulciuri. La mulţi ani dacă e ziua dumneavoastră.

Mi-a mulţumit pentru urare, iar eu m-am dus şi m-am aşezat. Mi s-a părut tare frumos gestul lui. Cum ar fi să ne împărţim cu toţii ziua de naştere cu tot restul lumii, chiar şi cu străinii? Ne-ar transforma în nişte oameni mai binevoitori, mai amabili, mai buni. Şi nu e doar de dragul de a zice, dar mi-a plăcut mult întâmplarea sau ideea.

Am o zi excelentă, care încă nu s-a sfârşit, deci mai am timp să mă bucur de ea!

Despre Tanti Coca si personalitatea ei uimitoare

In blocul de vis-a-vis, la etajul 4 sta o femeie care ma amuza teribil. O cheama Coca, iar tot cartierul o stie ca tanti Coca. E pensionara, are dioptrii extrem de mari si vorbeste cu toata lumea. Sta toata ziua cu ochii pe geam si stie tot ce se intampla. De cate ori ma vede deschizand fereastra sau scuturand ceva, tanti Coca ma intraba de la geamul ei: " Hei, ce faci?". Iar eu ii spun ca fac bine. Probabil ma confunda cu mama. Intr-un timp o intreba pe mama ce mancare face.

Daca nu e ea la geam, e barbatul ei, pe care il cheama Nelu. Si de cate ori tanti Coca vine singura de la cumparaturi, striga din strada la barbate-su: "Neluuuuu!". Nelu nu-i raspunde pentru ca n-are chef sa vina inaintea ei sa o ajute cu plasele. Ea striga din nou. Apoi suna la interfon. Nelu nu stie sa-i dea drumul in bloc. Iar tanti Coca tipa la el: "Hai ma, ce dracu faci?"

Mai nou, tanti Coca, de plictiseala, face munca voluntara la alimentara de langa blocurile noastre. O vezi aranjand legumele, fructele si invartindu-se dintr-o parte in alta. Aseara, le dirija pe vanzatoare: "Haideti, mai repede, mai repede, ca ne apuca revelionul aici".
M-am abtinut sa nu rad.

Nu, tanti Coca nu e nebuna, dar are si ea piticii ei. Pentru mine e o femeie de treaba, care ma binedispune de cate ori o vad/aud. Cat eu scriu acest post, ea sigur sta pe scaun in balcon, cu catelul pichinez in brate. Apoi o sa lase catelul jos si o sa-si dea ghivecele de flori afara. Apoi sa le duca la loc, inauntru. Apoi o sa ia iar catelul in brate. Treaba in casa nu are, pentru ca o face Nelu. Daca se plictiseste, o sa-i spele toti maimutoii nepotului ei si o sa-i atarne pe sarme. Ii spala des. Tanti Coca are prea multa energie, dar nu prea are unde sa o foloseasca.
Ce frumos o fi sa fii pensionar si fara griji...

Nu putem trăi fără Minune?

Propabil aţi auzit despre scandalul în care sunt implicaţi Adi Minune şi Salam, în urma căruia cei doi ar putea fi arestaţi. Dacă nu, aflaţi acum.
Nu m-a interesat subiectul în sine, nici măcar nu ştiu ce-au făcut de sunt cercetaţi. Am rămas mască de interviul pe care l-a dat "Copilul minune", mai ales câteva din replicile lui:

(Se punea problema reţinerii lor pentru 7 ani)

" În primul rând, 7 ani fără Minune(vorbea despre el la persoana a3a) nu puteţi trăi pentru că eu sunt tot ce înseamnă muzică.

Replica mea: "Aolo", serios? Ia să facem un experiement. Stai tu 7 ani în închisoare şi să vedem dacă vom supravieţui noi, poporul român. Eu cred chiar că ne-ar prinde bine, poate ne-am mai decocalariza puţin. Desigur că aştia sunt în stare să scoată "hituri" chiar şi din închisoare, gen: "să moară duşmanii mei care au vrut să mă închidă" sau "nevastă vezi să nu mă-nşeli".

"Eu pot să povestesc ca să ştie toată ţara ce s-antâmplat de când a venit Adrian până a plecat Adrian"

Continui să nu înţeleg de ce vorbeşte despre el la persoana a3a.

"Eu am primit două cetaţii, dar am fost de 3 ori la poliţie... Le-am lăsat numerele mele de telefoane încât să decurgă dosarul exact cum trebuie... nu ştiu dacă m-am exprimat bine"

"Eu nu favorizez nimeni ca să fac rău copiilor mei"


Nu ma aşteptam ca un cântăreţ de manele să ştie să vorbească corect gramatical, dar să declare că nu putem trăi fără el a fost de-ajuns. Deci, "oooo, viaţa meaa" să fii sănătos, nu mă interesează dacă vei fi sau nu arestat, dar vreau să te asigur că populaţia "sănătoasă" a României va trăi foarte bine şi fără tine.

Acte de altruism in maxi-taxi

În ultimul timp suntem egoişti cu toţii şi nu, nu e datorită crizei. Societatea şi noi înşine ne-am făcut să devenim aşa. Am uitat şi de respect şi de acte de politeţe.

Astăzi m-am urcat în maxi-taxi de la şcoală spre casă şi s-a înnimerit în aşa fel încât nu am mai găsit loc liber pe scaun. Un băiat de la mine din liceu(i-am remarcat uniforma, nu că l-aş fi cunoscut), care se urcase şi el la aceeaşi staţie, dar găsise un scaun liber se întoarce spre mine şi mă întreabă dacă vreau să stau jos, în locul lui.

I-am zâmbit, i-am mulţumit frumos şi m-am aşezat că doar nu refuzam...

Eram oarecum şocată. Nu-mi oferise locul datorită frumuseţii mele "orbitoare", ci din respect pentru o fată/domnişoară şi ar fi făcut la fel pentru oricine altcineva. Nu mi se mai întâmplase asta demult şi nici eu nu-mi amintesc să mai fi oferit locul meu vreunei gravide sau bătrâne în ultimii ani. Nu pentru că n-ar mai exista gravide sau bătrâne care stau în picioare, ci pur şi simplu pentru că nu m-am simţit. Am devenit nesimţită mai pe româneşte. Şi nu numai eu, marea majoritate a lumii.

Ţie de când nu ţi-a mai oferit cineva locul lui pe scaun sau de când nu te-ai ridicat tu în picioare ca să se aşeze altcineva?(Nu vă pun întrebarea ca să-mi răspundeţi mie neapărat, ci mai ales vouă înşivă)

Ziua în amiaza mare

Să nu mai fiu întrebată vreodată ce am cu ţiganii. Singura întrebare care se acceptă este ce au ei cu mine.
Ziua "palpitantă" a început după ce am ieşit de la ore. Treceam cu "pretenii" O. şi I. prin centrul oraşului. O ţigăncuşă de-o şchioapă (îmi ajungea până la buric) , cu o basma înflorată pe fundal galben pe cap şi cu fustă lungă, se apropie de mine şi mi se adresează răstit:"fă, dă-mi şi mie un leu!" Parcă eu aş fi fost prietena ei din mahala şi o împrumutam cu bani. Înainte măcar se cerşea altfel, gen:" fata, dă-mi şi mie un ban..." Nu, domnule, asta voia un leu.

Cred că O. şi I. începuseră să râdă, dar eu în astfel de situaţii sunt pacifistă şi o iau cu binişorul: "Nu am, vezi tu ca am eu bani?" şi-i arăt că am mâinile goale, ca şi cum daca aş fi avut o grămadă de bani i-aş fi ţinut fix în mână. Mă aşteptam să creadă, dar de unde: "Hai fă, dă-mi, că ştiu eu că ai bani". Slavă cerului că a găsit pe cineva care părea mai "bogătan" sau mai darnic şi m-a lăsat în pace.

Mai târziu, am ajuns în faţa blocului cu O. Una din mesele înconjurată de canapele era ocupată de femeile de la noi din bloc care n-au ce face acasă. La cealaltă stătea un ţigan-model cerşetor, jegos, pe jumătate vopsit blond şi în tricou, pe când afară nu era chiar aşa de cald.
Şi tot dichisea el ceva pe măsuţă şi stătea concentrat acolo, că nici nu ne-a observat pe mine şi pe O. La început mie mi s-a părut că se pregătea de tras pe nas. Avea foiţe şi foiţe şi le tot sorta şi le pregătea de rulat. Apoi am văzut că era iarbă. Omar s-a uitat mai atent şi zice că era marijuana.(că noi şi ştim exact cum arată marijuana) Eu m-am uitat la femeile de vis-a-vis care n-aveau nicio gară cu ce făcea el, în timp ce copiii lor se jucau peste stradă, în parc. O. râdea. Eu nu aveam aşa mult chef de râs, mi se părea că aşa ceva nu se poate întâmpla în miezul zilei, în mijlocul lumii.

Şi să mai îmi reproşeze cineva că nu dau bani la ţiganii cerşetori...

Mi-am revenit!

După plâns de pe urma verii, căldurii, a lenevitului non-stop, a libertăţii, după ciocnirea de venirea şcolii, după pierderea oricărui chef de viaţă, a entuziasmului, a umorului, a oricărei urme de fericire isterica... mi-am revenit.

Fiecăruia ne trebuie un imbold, o mişcare care să ne motiveze să schimbăm ceva la starea în care ne aflăm.
Mi-am dat seama că nu o să am nimic de câştigat dacă continui tot restul anului să merg în scârbă la şcoală, din contră. Dacă nici printre prieteni nu ne mai putem simţi bine, atunci unde?

Am stat şi m-am gândit că e abia început de toamnă şi dacă acum mă plâng de frig, în ianuarie când nu or să fie mai mult de 0 grade dimineaţă nu o să mai am mai mult ce să fac.

Poate în ultima vreme nu am avut mulţi dintre noi o parte fascinantă de viaţă, dar sunt perioade şi mai frumoase şi mai puţin frumoase, peste care oricum trebuie să trecem şi pe unele chiar să le lăsăm în urmă. Dacă începem să ne deprimăm unde ajungem?

Deci nu. Aşa nu se mai putea şi sunt tare bucuroasă că am reuşit să mă mobilizez, să mă obişnuiesc cu programul meu de toamnă, să reîncep să văd partea frumoasă a lucrurilor şi să mă bucur de viaţă.

Dacă măcar aţi încerca să faceţi şi voi acelaşi lucru sunt sigură că ar începe deja să vă fie şi mai bine.
Până una-alta, Stiva`s back!

Frig. Prea frig.

Temperaturile de afară au fost în această săptămână sub 10 grade, iar trecerea de la cald la foarte frig a fost neaşteptată şi bruscă.

Am tremurat toată săptămâna, răceala încă-mi persistă, fusta de la uniformă mi-a fost fluturată de vânt, am stat cu geaca pe mine şi cu eşarfa la gât în clasă(alături din mulţi dintre colegii mei), iar pe stradă am alergat la propriu ca să ajung cât mai repede acasă, la căldură.

Am stat şi mi-am stors creierii şi nu am înţeles de ce ne ţin să îngheţăm la şcoală. Mi s-a spus că au nu ştiu ce defecţiune. Păi nu mai bine ne dădeau nouă o mini-vacanţă să stăm liniştiţi, la căldură la casele noastre? Sunteţi de acord cu mine? Pai, mie mi s-a urât să ajung degerată acasă şi să-mi ia jumătate de oră ca să îmi revin. Să nu mai spun de mâinile mele care sunt reci în permanenţă...

S-a întâmplat totul de parcă frigul ne-a luat nu numai căldura trupului, ci şi entuziasmul, buna-dispoziţie, fericire, simţul umorului, e ca şi cum s-a terminat cea mai bună parte a vieţii noastre. Asta e cu adevărat trist. Asta nu se poate încălzi o dată cu venitul acasă, cu statul aproape de calorifer, cu vizionatul de filme, sau cu o ciocolată caldă. Pur şi simplu nu...

Dureri în gât sau cum se vindecă o răceală cu îngheţată

Multă lume e răcită în perioada asta şi nu ai cum să eviţi contactul cu prietenii tăi, oricât de răciţi ar fi ei. În plus, să ai oră de aerobic, după care să ieşi înfierbântat şi transpirat pe stradă, nu poate să-ţi aducă nimic bun.

Aşa se face că m-am trezit sâmbătă dimineaţă cu o durere îngrozitoare de gât. E exact senzaţia aia de mărăcini în jurul gâtului, sigur ştiţi reclama. Tot auzisem eu de un fel de mit cu îngheţata: dacă te doare în gât mănâncă o îngheţată şi te vei simţi perfect. Am trecut peste faptul ca e octombrie, mai ales că am prieteni buni care mă susţin orice mi-ar trece prin cap, am mâncat o îngheţată delicioasă(cred că a fost cea mai bună din toată vara, deşi nu mai e vară de ceva vreme), am băut şi rece, am lăsat şi ceaiul deoparte, doar-doar să-mi treacă durerea în gât, am mers pe principiul " ori la bal ori la spital".

Cred că undeva am greşit, pentru că astăzi mă simţeam chiar mai rău ca ieri încă de când m-am trezit, ba chiar îmi curge şi nasul şi am ajuns deci undeva aproape de spital(nici vorbă de bal), de fapt am alergat înnebunită spre farmacie.

Încercaţi şi voi mitul cu îngheţata şi poate la voi va funcţiona. Până una-alta eu sunt fericită că măcar am savurat o îngheţată minunată, deşi acum sunt lipsită de simţul gustativ.