La noi, ca la "nenimenea"

Aseară în maxi-taxi: un cuplu de ţigani nespălaţi, un moş beat, o femeie care vorbea numai despre aroma terapie, un copil care vorbea cu un prieten la telefon despre ce se întâmpla în mijlocul de transport cu pricina.

Totul a început cam aşa: mă urc, simt mirosul "sublim", mă aşez totuşi. Îmi dau seama că pe lângă mine stătea o anumită profesoară de franceză de la mine din liceu, era prea târziu să o salut oricum şi dacă mi-aş fi dorit, a şi coborât înainte să-mi dau eu seama ce şi cum, eram ocupată să scotocesc prin geantă în speranţa că voi găsi căştile, că voi putea să substitui scârboasa limbă ţigănească care se auzea din spatele meu(asociată cu mirosul care îmi invada nările) cu câteva melodii plăcute. Din păcate, pentru mine, nu le-am găsit, se pare că le uitasem acasă.

Coboară ţiganii, şoferul se plângea de miros, se trezeşte "una bucată femeie" să-l sfătuiască ce vas de aroma terapie să cumpere şi să-l pună în maxi-taxi ca să nu mai fie astfel de probleme. Tot ea, îşi dă seama apoi că maxi-taxiul nu mai are acelaşi traseu pe care-l ştia şi începe să explice că n-a mai mers de câţiva ani, că natura serviciului nu-i permite, vorbăraie inutilă oricum. Totuşi pe mine nu mă deranja aşa de tare.

Un moş beat, anunţă că el va coborî la următoarea staţie, chiar dacă ar fi trebuit să mai meargă, motivând că-l doare capul şi că se vorbeşte prea mult. Şoferul îl ia cu "Ce-ai bre?", că să vezi, că nu ştiu ce... Moşul, irascibil, nu permite să i se vorbească cu bre, începe o întreagă discuţie contradictorie, dar până la urmă se lasă convins să nu coboare mai devreme decât trebuia.

În tot timpul asta, în spate de tot era un copil-adolescent care râdea în hohote, vorbind cu un prieten la telefon şi povestindu-i aceluia tot ce se întâmpla.

Aş fi râs şi eu, dar chiar nu era de râs.

Ca popor, suntem jegoşi, nespălaţi(nu degeaba suntem ultimii din Europa la consum de detergent şi pastă de dinţi), suntem beţivi, suntem proşti de dăm în gropi, dar aroganţa şi mândria sunt pe noi cât casa. Şi dacă tot cerem să fim respectaţi de celalalte naţiuni şi avem nşpe mii de pretenţii, măcar să cerem, bazându-ne pe ceva, măcar să încercăm să-i schimbăm noi pe acea parte a românilor care ne fac de râs, nu să cerem de la alte ţări să ne ajute, sau să le învinuim pe ele că nu se implică, întâi ar trebui să ne implicăm noi, ca români întregi la cap, a căror imagine e pătate de co-naţionalii lor.

Moş Crăciun există sau Despre cum l-am găsit eu pe Moşul

Aţi fost minţiţi cu toţii că Moş Crăciun nu există, că părinţii sunt cei care vă fac daruri. Există! L-am găsit eu!

Este tinerel, mărunţel şi este şofer pe maxi-taxi. Mergeam în fiecare zi la şcoală cu Moşul, iar eu nu ştiam.

Ieri dimineaţă m-am urcat plictisită, bosumflată în maxi-taxi(era numai beteală peste tot), iar Moşul(şoferul cu o căciulă de Crăciuniţă) mi-a schimbat ziua. M-a întâmpinat cu un "Ho ho ho" voios şi m-a făcut să râd bună parte din drum.

În dimineaţa asta eram în întârziere şi am fost mulţumită când am văzut că maxi-taxiul "Caleaşcă a lui Moş Crăciun" nu plecase încă. M-am adresat şoferului cam în următorul fel:" Ah, credeam că l-am pierdut pe Moşu", la care el îmi răspunde:"Cum să-l pierzi pe Moş Crăciun? E imposibil să-l pierzi. Ia de la Moşu..." şi-mi dă în mână o dată cu restul şi biletul şi o bomboană.
Nu, nu i-am spus nicio poezie în schimbul boamboanei, doar i-am mulţumit şi m-am aşezat frumos la locul meu, ca la o serbare când fiecare se duce la locul său fericit că şi-a spus rolul fără să se încurce, iar Moş Crăciun i-a oferit ceva în dar.

Deci, dragilor, anul acesta nu aveţi de ce să vă faceţi griji, Moşul o să ajungă cu siguranţă la toată lumea, doar v-am spus că e tinerel şi voios tare. Dacă aveţi nevoie de pile la el, sau vă doriţi un cadou mai consistent, apelaţi la mine pentru că se pare că Moşul mă simpatizează.

Ca de weekend

Zilele de vineri întotdeauna vin cu ceva bun: începând cu Dansez pentru tine(pentru fani), majoratele şi restul petrecerilor din weekend, shopping(pentru fete), ieşiri în oraş, văzut minim un film, arzând-o aiurea şi până la temele pe care le facem duminică seara.

Vinerea asta e una friguroasă, dar însorită. Pentru mine este o zi tare frumoasă şi nu e aşa doar pentru că am luat 10 la un test, deşi greşisem considerabil şi mă resemnasem la ideea unei note ceva mai mici(7-8). Nu doar datorită timpului petrecut cu una dintre cele mai bune prietene în Mall, nici mersului de una singură pe stradă simţind frigul, dar străduindu.mă să ţin ochii deschişi datorită soarelui; un lucru neimportant a făcut-o să fie printre cele mai bune zile ale mele.

Îngheţasem de frig în staţia autobuzului şi mă durea spatele de la geanta-ghiozdan incredibil de grea, iar când m-am urcat în maxi-taxi eram zâmbitoare şi-mi venea să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu toată puterile care-mi mai rămăseseră. Aşteptam restul de la ultimii mei bani(mă mir cum îi păstrasem şi pe-aştia) şi mi-am aruncat privirea pe bordul maşinii. Şi ce să văd? O minunăţie compusă din cutii de prăjituri apetisante, jeleuri şi bomboane. Mă simţeam ca un copil care nu-şi mai ia ochii de la vitrina unui magazin de dulciuri. Şoferul, foarte drăguţ, mi se adresează: serviţi o prăjitură, domnişoară. Dar ce mi-a trecut mie prin cap, că m-am decis că nu iau... Mi-era jenă oarecum şi mă şi mustra conştiinţa că mănânc prea multe dulciuri, care se cam depun. Am spus ceva gen: Mulţumesc frumos, dar azi am mâncat deja prea multe dulciuri. La mulţi ani dacă e ziua dumneavoastră.

Mi-a mulţumit pentru urare, iar eu m-am dus şi m-am aşezat. Mi s-a părut tare frumos gestul lui. Cum ar fi să ne împărţim cu toţii ziua de naştere cu tot restul lumii, chiar şi cu străinii? Ne-ar transforma în nişte oameni mai binevoitori, mai amabili, mai buni. Şi nu e doar de dragul de a zice, dar mi-a plăcut mult întâmplarea sau ideea.

Am o zi excelentă, care încă nu s-a sfârşit, deci mai am timp să mă bucur de ea!