La noi, ca la "nenimenea"

Aseară în maxi-taxi: un cuplu de ţigani nespălaţi, un moş beat, o femeie care vorbea numai despre aroma terapie, un copil care vorbea cu un prieten la telefon despre ce se întâmpla în mijlocul de transport cu pricina.

Totul a început cam aşa: mă urc, simt mirosul "sublim", mă aşez totuşi. Îmi dau seama că pe lângă mine stătea o anumită profesoară de franceză de la mine din liceu, era prea târziu să o salut oricum şi dacă mi-aş fi dorit, a şi coborât înainte să-mi dau eu seama ce şi cum, eram ocupată să scotocesc prin geantă în speranţa că voi găsi căştile, că voi putea să substitui scârboasa limbă ţigănească care se auzea din spatele meu(asociată cu mirosul care îmi invada nările) cu câteva melodii plăcute. Din păcate, pentru mine, nu le-am găsit, se pare că le uitasem acasă.

Coboară ţiganii, şoferul se plângea de miros, se trezeşte "una bucată femeie" să-l sfătuiască ce vas de aroma terapie să cumpere şi să-l pună în maxi-taxi ca să nu mai fie astfel de probleme. Tot ea, îşi dă seama apoi că maxi-taxiul nu mai are acelaşi traseu pe care-l ştia şi începe să explice că n-a mai mers de câţiva ani, că natura serviciului nu-i permite, vorbăraie inutilă oricum. Totuşi pe mine nu mă deranja aşa de tare.

Un moş beat, anunţă că el va coborî la următoarea staţie, chiar dacă ar fi trebuit să mai meargă, motivând că-l doare capul şi că se vorbeşte prea mult. Şoferul îl ia cu "Ce-ai bre?", că să vezi, că nu ştiu ce... Moşul, irascibil, nu permite să i se vorbească cu bre, începe o întreagă discuţie contradictorie, dar până la urmă se lasă convins să nu coboare mai devreme decât trebuia.

În tot timpul asta, în spate de tot era un copil-adolescent care râdea în hohote, vorbind cu un prieten la telefon şi povestindu-i aceluia tot ce se întâmpla.

Aş fi râs şi eu, dar chiar nu era de râs.

Ca popor, suntem jegoşi, nespălaţi(nu degeaba suntem ultimii din Europa la consum de detergent şi pastă de dinţi), suntem beţivi, suntem proşti de dăm în gropi, dar aroganţa şi mândria sunt pe noi cât casa. Şi dacă tot cerem să fim respectaţi de celalalte naţiuni şi avem nşpe mii de pretenţii, măcar să cerem, bazându-ne pe ceva, măcar să încercăm să-i schimbăm noi pe acea parte a românilor care ne fac de râs, nu să cerem de la alte ţări să ne ajute, sau să le învinuim pe ele că nu se implică, întâi ar trebui să ne implicăm noi, ca români întregi la cap, a căror imagine e pătate de co-naţionalii lor.

Despre vecinii mei cei alcoolici

În seara asta nu aveam de gând să scriu post nou, dar m-a luat lumea în primire: că ce-i cu mine, că eu la 2 zile trebuia să public ceva, că au chef de citit. Ca să-i mulţumesc o să vă povestesc ce-am păţit eu azi.

Sigur v-o amintiţi pe ţigăncuşa care îmi cerea un leu ziua în amiaza mare pe modelul: "fă, dă-mi un leu, că ştiu eu că ai bani". Astăzi am trecut iar pe lângă ea, însoţită de O. şi G. De data asta nu mi-a mai cerut bani, dar să nu credeţi că m-a ignorat. Îndemna câinele de lângă ea să mă "mănânce de pantofi", pe un ton copilăros, amuzant. Astăzi am râs şi mi-a plăcut de ea.

Mai târziu, ajunsă la ţară, n-am putut să intrăm în curte. Vecinul meu, Jan, bătrânul cult de 60 de ani, ajuns în situaţia foametei, ia băutură pe datorie şi se face criţă de câteva săptămâni încoace într-una. Stătea în mijlocul drumului, tăvălit pe jos, în faţa porţii noastre. Hai că ne-am dat jos din maşină şi ne-am dus la el.
"Hai mă, dă-te să intrăm în curte"
El n-avea nicio gară, se făcea că nu aude. Ajunsesem să ţip ca să audă. Intrasem la bănuiala c-ar fi mort. De fapt, era doar beat-mort. Scoate un mârâit într-un târziu, apoi un geamăt. Mama face mişto de el şi se oferă să-i aducă o pătură. El prinde gluma şi spune " Nu!". Se enervează ai mei, îl iau de mână şi îl dau într-o parte. Intrăm în curte, el se auzea bolborosind afară. Cu chiu cu vai îl duce tata până la poarta lui, 2 metri mai încolo. Îl bagă înăuntru, mai mult târâş. Bineînţeles că după ce a luat mâna de pe el, Jan a căzut. A început să jelească, să înjure dar nu se putea înţelege ce spune. L-am lăsat în pace cu o urmă de dezgust.

Probabil mâine dimineaţa se va trezi în curte. Încă nu e aşa frig afară să mă îngrijorez că o să îngheţe, iar dacă s-ar întâmpla asta şi-ar merita-o. Totuşi, se poate târâ până la uşă şi să ajungă în casă, unde o să fie aproape la fel de rece ca afară, pentru că nu are ce să bage pe foc.

Cum să te îmbeţi ca ultimul om? Cum să faci asta în fiecare zi? Cum să nu-ţi pese ce mănânci sau unde dormi? Mâine n-o să regrete nimic, o să-şi ceară scuze, dar o s-o ia de la capăt cu băutul.
Şi să-ţi fie milă când se plâng de foame?

Curăţenia din România

Cum mă mai plimb prin oraş, mai găsesc câte ceva care merită arătat, de aceea consider că e cazul să îmi cer scuze faţă de persoanele cu care sunt în momentul respectiv, îmi scot telefonul din geantă şi fac imediat o fotografie.

Eram în trecere în zona pieţii, unde răsună maneaua, comercianţii romi se aud ţipând, iar marfa lor "îti ia ochii". Cam asta era până acum. Mai nou, au început să mănânce pepene şi roşii, iar resturile le aruncă pe stradă.

Minunat, doar trăim în România, nu?