Vecinul meu şi noua sa pasiune

De câteva zile, unul din vecinii mei de deasupra, nu ştiu nici eu care, a început să-şi folosească tot mai mult bormaşina. A devenit ca un hobby pentru el, sau ştiu eu, o fi chiar sport extrem.

Ieri când eram sigură că vreau să învăţ pentru teză aveam o scuză: nu mă puteam concentra datorită zgomotului. Astăzi, nu mai trec cu vederea, vreau să mă odihnesc şi nu pot.
Şi îl aud în continuare. Parcă îi văd prin tavan şi printre etaje faţa satisfăcută şi fericită. Aştept să termine, să-mi cadă pereţii în cap, să pice blocul, că parcă asta şi-a pus în gând.

Bormaşina pare să fi devenit între timp buldozer, fiindcă zgomotul se amplifică. Devine enervant. Simt cum ochii îmi ies din orbite după noaptea nedormită care a trecut şi după toată energia pe care am terminat-o de consumat, într-un final, după o teză care a ieşit mai bine decât m-aş fi putut aştepta.

Şi încă se aude. Cred că vecinul meu se va plictisi de noua sa pasiune, abia după ce sunetul bormaşinei va deveni ca un cântec de leagăn pentru mine, iar eu voi adormi.

Despre cum se învaţă pentru o teză

Tipic mie şi multora din voi, lăsăm totul pe ultima zi.
Şi vin eu frumos de la şcoală cu gânduri serioase de a mă apuca de învăţat, imediat după ce mănânc. Niţel mai târziu, după ce-mi ascult melodiile preferate din perioada asta. După ce văd ce e pe la televizor.
Bun, deschid caietul. Înnumar lecţiile. Eh, sunt până în 15, sunt scurte, nici grele nu par, mai ştiu câte ceva de la clasă, am timp. Citesc prima lecţie, parcă pare un pic mai greu decât credeam. Mă ia somnul.
Mă culc. Mă trezesc peste 2 ore şi ceva. Gata, îmi fac o cafea să fiu strong toată seara şi mă apuc imediat. O iau de la jumătatea lecţiilor că acolo e materia mai grea, să scap de ea, gândesc eu sistematic. Îmi scot toate materialele posibile, le întind pe toate pe patul meu gigantic de mijloc, mă încurc în hârtii, precizări, deschid laptopul pe motiv „ nu ştiu nu ştiu ce, hai să caut pe net”. Verific facebook-ul, bineînţeles. Apoi îmi verific colegii, care sunt online, care învaţă, care ce mai face. Gata, hai, revin la oile mele. Mai învăţ o lecţie, mai dau un sms, mai citesc o data, mai reţin ceva. Sunt surprinsă în timp ce e trecut de ora 21, iar eu nu ştiu mare lucru. Nu-i nimic, că în maxim 2 ore adorm, pe motiv că mă trezesc mâine dimineaţă să repet ce „ştiu” sau să învăţ restul.
Mă bazez pe intuiţia mea „sclipitoare” şi sper că n-o să mă uit ca şi curca-n crăci la subiecte.
Wish me luck!

Universul conspiră împotriva mea

În ultimul timp n-am mai avut timp de blog, lumea mi-a făcut reproşuri, dar nu m-am sinchisit să scriu ceva, mai avem nevoie şi de distracţie.

Weekendul ăsta am ars-o, şi-am ars-o maxim(cei care mă cunosc ştiu). În seara asta mă sună un număr ascuns şi mă pune să ascult o manea. Primul instinct a fost să râd. Asta am şi făcut, am izbucnit în râs şi am râs câteva secunde bune. A oprit muzica, apoi am dat eu volumul la maxim să asculte şi respectivul muzica mea şi am pus telefonul lângă difuzor. Sigur că a dat şi el drumul la manea în continuare. Cred că nu i-a plăcut prea tare "jocul" pentru că după vreo 2 minute a închis:))

Şi ziceţi voi că n-ar fi prea mare coincidenţa ca cel care m-a sunat să o fi făcut la nimereala? Nu, cu siguranţă nu! Să vad cine recunoaşte:))

Despre "prinţesa Cassandra"

Casandra este o ţigancă de vreo 50 de ani, care vinde seminţe, pare un om bun şi pe care o ştie tot cartierul. Toţi şoferii de maxi-taxi socializează cu ea, află toate noutăţile despre meciuri, fotbalişti, primesc şi o mână de seminţe, uneori o mai şi iau pe gratis.

Astăzi că tot mersesem cu o pârâitoare alături de O., că el nu mai stă 3 minute să vină alt maxi taxi, nu a fost suficient. În seara asta s-a urcat şi Casandra în mijlocul de transport de la Crâng. Şi începe ea cu vocea ei "pătrunzătoare" să critice statul, "criza mondială", în timp ce mânca dintr-un sendviş cu usturoi. Mi se făcea rău, pentru că mirosul de răspândise peste tot, iar ea nu se mai oprea din vorbit cu mâncarea în gură.

Îmi amintesc că acum vreo doi ani, când învăţam după-amiaza, le zicea mereu şoferilor de maxi-taxi, uitându-se la noi , elevii, toţi la uniformă, cu ghiozane, plângându-ne unii la alţii că nu ne-am învăţat: "Săracii copiii ăştia...". Iar la sfârşit, când coboram în faţa liceului, se oferea să ne dea câte un pumn de seminţe, pe moca, din milă sau dorind să ne răsplătească într-un fel pentru suferinţa pe care i se părea ei că o îndurăm. Ea, obişnuită să umble toată ziua brambura, să se poarte ca în mahala, să se întreţină din ajutorul social şi "afacerea cu seminţele", vede şcoala ca pe un chin cumplit, căreia nu s-ar supune niciodată.

Amintindu-mi de chestia asta, am uitat şi de mirosul de usturoi, mi-am stăpânit sezaţia de vomă şi am iertat-o pe Casandra pentru ceea ce mă forţase să suport.

Ca de Sfinţii Mihail şi Gavriil

Astăzi mă întorceam de la şcoală, era soare şi plăcut afară şi parcă aş mai fi rămas în faţa blocului la taclale. Eram în mijlocul străzii şi am fost lovită subit de un sunet puternic. Nu mă înşelam, era o manea, din aia mai mult instrumentala. Dacă până la momentul respectiv nu mi se întâmplase sau nu văzusem nimic excepţional pe ziua de azi, cineva s-a gândit că lucrurile nu ar trebui să rămână aşa.

Muzica venea de la vecinii mei de bloc, care erau strânşi şi sărbătoreau. Grătarul cu mititeii şi friptura era în mijlocul drumului, sacul de cărbuni era şi el aruncat pe lângă, câţiva dintre vecini stăteau la canapea şi se jucau table, alţii aveau berea în mână, una dintre maşini avea uşa larg deschisă, fiind şi cauza sunetului care îmi plăcea la nebunie. Mi s-a dus tot cheful să rămân afară, cred că m-am şi oprit timp de câteva secunde în loc să înţeleg mai bine situaţia şi să reflectez.
Duminică nu era, înţeleg că o fi fost aniversarea vreunuia, dar la ora 1 jumate?

Eu, elev sârguincios, veneam de la şcoală după 6 ore de concentrare maximă şi studiu, iar ei nu făceau altceva decât să petreacă. Nu, nu erau la servici, unii nu au deloc loc de muncă, ei sunt într-o distracţie continuă. Şi nu înţeleg cum au bani să se întreţină sau cum îşi permit să stea aşa, zilnic, în faţa blocului.

Şi momentan zic că mi-ar plăcea să pot să fiu atât de lipsită de simţ, de responsabilitate, de frământări şi de problemele vieţii când o să fiu ca ei, dar sigur nu o să pot să stau în neştire şi să mă mulţumesc doar cu ce am. Asta pentru că eu am aspiraţii, dorinţe, aşteptări şi cu siguranţă vreau mai mult de la viaţă decât să stau zilnic în faţa blocului.

Despre vecinii mei cei alcoolici

În seara asta nu aveam de gând să scriu post nou, dar m-a luat lumea în primire: că ce-i cu mine, că eu la 2 zile trebuia să public ceva, că au chef de citit. Ca să-i mulţumesc o să vă povestesc ce-am păţit eu azi.

Sigur v-o amintiţi pe ţigăncuşa care îmi cerea un leu ziua în amiaza mare pe modelul: "fă, dă-mi un leu, că ştiu eu că ai bani". Astăzi am trecut iar pe lângă ea, însoţită de O. şi G. De data asta nu mi-a mai cerut bani, dar să nu credeţi că m-a ignorat. Îndemna câinele de lângă ea să mă "mănânce de pantofi", pe un ton copilăros, amuzant. Astăzi am râs şi mi-a plăcut de ea.

Mai târziu, ajunsă la ţară, n-am putut să intrăm în curte. Vecinul meu, Jan, bătrânul cult de 60 de ani, ajuns în situaţia foametei, ia băutură pe datorie şi se face criţă de câteva săptămâni încoace într-una. Stătea în mijlocul drumului, tăvălit pe jos, în faţa porţii noastre. Hai că ne-am dat jos din maşină şi ne-am dus la el.
"Hai mă, dă-te să intrăm în curte"
El n-avea nicio gară, se făcea că nu aude. Ajunsesem să ţip ca să audă. Intrasem la bănuiala c-ar fi mort. De fapt, era doar beat-mort. Scoate un mârâit într-un târziu, apoi un geamăt. Mama face mişto de el şi se oferă să-i aducă o pătură. El prinde gluma şi spune " Nu!". Se enervează ai mei, îl iau de mână şi îl dau într-o parte. Intrăm în curte, el se auzea bolborosind afară. Cu chiu cu vai îl duce tata până la poarta lui, 2 metri mai încolo. Îl bagă înăuntru, mai mult târâş. Bineînţeles că după ce a luat mâna de pe el, Jan a căzut. A început să jelească, să înjure dar nu se putea înţelege ce spune. L-am lăsat în pace cu o urmă de dezgust.

Probabil mâine dimineaţa se va trezi în curte. Încă nu e aşa frig afară să mă îngrijorez că o să îngheţe, iar dacă s-ar întâmpla asta şi-ar merita-o. Totuşi, se poate târâ până la uşă şi să ajungă în casă, unde o să fie aproape la fel de rece ca afară, pentru că nu are ce să bage pe foc.

Cum să te îmbeţi ca ultimul om? Cum să faci asta în fiecare zi? Cum să nu-ţi pese ce mănânci sau unde dormi? Mâine n-o să regrete nimic, o să-şi ceară scuze, dar o s-o ia de la capăt cu băutul.
Şi să-ţi fie milă când se plâng de foame?

Despre părinţii prea implicaţi în educaţia copiilor

În seara asta s-au întâlnit ai mei părinţi cu nişte foşti vecini la cumpărături. Bineînţeles, că ei, oameni civilizaţi fiind, i-au întrebat pe respectivii vecini ce mai fac, ce clasă le e copilul, întrebări pe care şi le adresează lumea după ani în care nu a mai vorbit.

Au primit următorul răspuns de la mama copilului: " Oana a noastră e clasa a 9a la liceul X(paradoxal, acelaşi liceu cu mine), la filologie-bilingv. Eu ştiu exact ce-mi doresc pentru ea pentru mai departe, am totul plănuit. Fata voastră la ce clasă e? Ce facultate o să urmeze?"

Ai mei, mulţumesc lui Dumnezeu că-i am pe ei ca părinţi, i-au spus că nu m-am hotărât încă, şi că este alegerea mea, ei nu mă pot decât sfătui, nu-mi pot impune la ce facultate să merg. Cu asta i-au cam închis gura.

Niciodată nu am făcut ceva doar pentru că aşa mi-au spus părinţii, ci pentru că aşa am crezut eu că trebuie. În niciun caz nu aş urma cariera pe care mama mea o visează pentru mine. Mi se pare că este hotărârea mea, că numai eu pot şti ce anume îmi place, la ce mă pricep şi ce meserie aş putea să am tot restul vieţii. Poţi să afli aceste lucruri din clasa a9a, cu câteva săptămâni înainte de bac, după ce termini prima facultate, sau niciodată.

Încă merg pe principiul "Lasă că am eu timp să decid..."

Nemulţumire tipic omenească

Cu toţii suntem nemulţumiţi: unii că n-au ce îşi doresc, alţii pe cine îşi doresc, alţii că n-au parte de timp liber, alţii că se termină weekendul.

Aşa eram eu ieri. După un weekend tare frumos şi palpitant, am o avut o faţă tristă rău tot drumul spre casă. Niciodată nu sunt mulţumită de ce mi se oferă, oricât de mult ar însemna. Şi nu-mi dădeam seama de asta. Mi se părea că mi se cuvine totul, chiar şi o vacanţă de o viaţă întreagă în care nu mai e nevoie să învăţ, să muncesc, iar resursele financiare vor veni de la sine.

Asta până am văzut că se poate mai rău. Am mers vreo 10-15 minute până la ţară că tot era în drumul nostru. Am coborât din maşină cu cât de mult nechef se poate şi îl tot întrebam pe tata ce căutăm acolo, de ce nu mergem direct acasă? Dar se pare că trebuia să merg ca să redevin eu, cea normală şi cu picioarele pe pământ. La colţul gardului nostru, erau 3 copii, sfioşi care au venit imediat lângă poartă cum mama i-a strigat. Aveau între 7 şi 10 ani, cam aşa şi erau ca vai de capul lor. Nu ştiu dacă erau jegoşi sau doar foarte batuţi de vânt, dar mi-a fost milă de ei. Mama o întreabă pe o fetiţă ce face tatăl ei, dacă îi merge bine, dacă a mai sunat(se pare că era plecat in străinătate la muncă în construcţii). Nu ştiu exact ce a zis fetiţa, ceva că ar trebui să sune şi că nu-i merge aşa bine. Părinţii le sunt şomeri şi abia au bani ca să-i îmbrace de şcoală şi să le dea de mâncare.

Mama le-a dat ceva să ronţăie, nişte mere parcă, iar ei au sărit imediat pe ele. Apoi am aflat de la ei că au vacanţa aia de o săptămână, de care ne bucuram cu toţii când eram la 1-4. La întrebarea mea, ce fac ei în vacanţă, mi-au spus că nimic, stau şi ei "p-aicea" pe drum, se mai joacă, mai au şi teme, că le-a dat "doamna" exerciţii multe...

Atât, că după-aia am plecat. Dar mă gândesc aşa: oricâte am avea nouă tot ni se pare că ni se dă prea puţin. Câte nu ne oferă nouă părinţii, "doar ca să-i fie copilului bine"? Şi câte mofturi nu facem? Dar dacă am fi trăit undeva la ţară, într-o zonă uitată de lume, unde adio Mall, cafenele, internet şi altele. Şi totuşi poate pentru ei ceea ce trăiesc e mai bun, poate aia e distracţia cu adevărat, să umbli jegos, pe drum, prin frig în toiul toamnei. Poate că dacă am vedea asta mai des, am aprecia mai mult ceea ce avem.