Despre "prinţesa Cassandra"

Casandra este o ţigancă de vreo 50 de ani, care vinde seminţe, pare un om bun şi pe care o ştie tot cartierul. Toţi şoferii de maxi-taxi socializează cu ea, află toate noutăţile despre meciuri, fotbalişti, primesc şi o mână de seminţe, uneori o mai şi iau pe gratis.

Astăzi că tot mersesem cu o pârâitoare alături de O., că el nu mai stă 3 minute să vină alt maxi taxi, nu a fost suficient. În seara asta s-a urcat şi Casandra în mijlocul de transport de la Crâng. Şi începe ea cu vocea ei "pătrunzătoare" să critice statul, "criza mondială", în timp ce mânca dintr-un sendviş cu usturoi. Mi se făcea rău, pentru că mirosul de răspândise peste tot, iar ea nu se mai oprea din vorbit cu mâncarea în gură.

Îmi amintesc că acum vreo doi ani, când învăţam după-amiaza, le zicea mereu şoferilor de maxi-taxi, uitându-se la noi , elevii, toţi la uniformă, cu ghiozane, plângându-ne unii la alţii că nu ne-am învăţat: "Săracii copiii ăştia...". Iar la sfârşit, când coboram în faţa liceului, se oferea să ne dea câte un pumn de seminţe, pe moca, din milă sau dorind să ne răsplătească într-un fel pentru suferinţa pe care i se părea ei că o îndurăm. Ea, obişnuită să umble toată ziua brambura, să se poarte ca în mahala, să se întreţină din ajutorul social şi "afacerea cu seminţele", vede şcoala ca pe un chin cumplit, căreia nu s-ar supune niciodată.

Amintindu-mi de chestia asta, am uitat şi de mirosul de usturoi, mi-am stăpânit sezaţia de vomă şi am iertat-o pe Casandra pentru ceea ce mă forţase să suport.