Letargie de ianuarie

Primul post pe 2011. Unul prost, chior, sec. Să vedem cât mai continui aşa, dacă mai continui.

După revelion s-a instalat liniştea. Începând cu dimineaţa de 1 ianuarie, tot oraşul doarme. Toţi resimţim o stare de apatie, de somnolenţă continuă, de lipsă de energie. Încep grijile, începe stresul, începe şcoala.

Ce am putea să facem? Singura soluţie ar fi să dormim şi să ne simţim bine cât de mult mai putem, să ne trezim mâine dimineaţă voioşi, optimişti, ca şi cum am pleca într-o excursie cu colegii, prietenii. Vizităm o şcoală. Asistăm la orele de curs, luăm cunoştinţă cu profesorii, nici nu suntem noi elevii, nici nu o să fim ascultaţi şi nici nu o să ni se pună note.
Nu, o să fie doar o vacanţă în continuarea vacanţei de sărbători.

Nu garantez că o să reuşim, dar putem să încercăm.

Moş Crăciun există sau Despre cum l-am găsit eu pe Moşul

Aţi fost minţiţi cu toţii că Moş Crăciun nu există, că părinţii sunt cei care vă fac daruri. Există! L-am găsit eu!

Este tinerel, mărunţel şi este şofer pe maxi-taxi. Mergeam în fiecare zi la şcoală cu Moşul, iar eu nu ştiam.

Ieri dimineaţă m-am urcat plictisită, bosumflată în maxi-taxi(era numai beteală peste tot), iar Moşul(şoferul cu o căciulă de Crăciuniţă) mi-a schimbat ziua. M-a întâmpinat cu un "Ho ho ho" voios şi m-a făcut să râd bună parte din drum.

În dimineaţa asta eram în întârziere şi am fost mulţumită când am văzut că maxi-taxiul "Caleaşcă a lui Moş Crăciun" nu plecase încă. M-am adresat şoferului cam în următorul fel:" Ah, credeam că l-am pierdut pe Moşu", la care el îmi răspunde:"Cum să-l pierzi pe Moş Crăciun? E imposibil să-l pierzi. Ia de la Moşu..." şi-mi dă în mână o dată cu restul şi biletul şi o bomboană.
Nu, nu i-am spus nicio poezie în schimbul boamboanei, doar i-am mulţumit şi m-am aşezat frumos la locul meu, ca la o serbare când fiecare se duce la locul său fericit că şi-a spus rolul fără să se încurce, iar Moş Crăciun i-a oferit ceva în dar.

Deci, dragilor, anul acesta nu aveţi de ce să vă faceţi griji, Moşul o să ajungă cu siguranţă la toată lumea, doar v-am spus că e tinerel şi voios tare. Dacă aveţi nevoie de pile la el, sau vă doriţi un cadou mai consistent, apelaţi la mine pentru că se pare că Moşul mă simpatizează.

Vecinul meu şi noua sa pasiune

De câteva zile, unul din vecinii mei de deasupra, nu ştiu nici eu care, a început să-şi folosească tot mai mult bormaşina. A devenit ca un hobby pentru el, sau ştiu eu, o fi chiar sport extrem.

Ieri când eram sigură că vreau să învăţ pentru teză aveam o scuză: nu mă puteam concentra datorită zgomotului. Astăzi, nu mai trec cu vederea, vreau să mă odihnesc şi nu pot.
Şi îl aud în continuare. Parcă îi văd prin tavan şi printre etaje faţa satisfăcută şi fericită. Aştept să termine, să-mi cadă pereţii în cap, să pice blocul, că parcă asta şi-a pus în gând.

Bormaşina pare să fi devenit între timp buldozer, fiindcă zgomotul se amplifică. Devine enervant. Simt cum ochii îmi ies din orbite după noaptea nedormită care a trecut şi după toată energia pe care am terminat-o de consumat, într-un final, după o teză care a ieşit mai bine decât m-aş fi putut aştepta.

Şi încă se aude. Cred că vecinul meu se va plictisi de noua sa pasiune, abia după ce sunetul bormaşinei va deveni ca un cântec de leagăn pentru mine, iar eu voi adormi.

Despre cum se învaţă pentru o teză

Tipic mie şi multora din voi, lăsăm totul pe ultima zi.
Şi vin eu frumos de la şcoală cu gânduri serioase de a mă apuca de învăţat, imediat după ce mănânc. Niţel mai târziu, după ce-mi ascult melodiile preferate din perioada asta. După ce văd ce e pe la televizor.
Bun, deschid caietul. Înnumar lecţiile. Eh, sunt până în 15, sunt scurte, nici grele nu par, mai ştiu câte ceva de la clasă, am timp. Citesc prima lecţie, parcă pare un pic mai greu decât credeam. Mă ia somnul.
Mă culc. Mă trezesc peste 2 ore şi ceva. Gata, îmi fac o cafea să fiu strong toată seara şi mă apuc imediat. O iau de la jumătatea lecţiilor că acolo e materia mai grea, să scap de ea, gândesc eu sistematic. Îmi scot toate materialele posibile, le întind pe toate pe patul meu gigantic de mijloc, mă încurc în hârtii, precizări, deschid laptopul pe motiv „ nu ştiu nu ştiu ce, hai să caut pe net”. Verific facebook-ul, bineînţeles. Apoi îmi verific colegii, care sunt online, care învaţă, care ce mai face. Gata, hai, revin la oile mele. Mai învăţ o lecţie, mai dau un sms, mai citesc o data, mai reţin ceva. Sunt surprinsă în timp ce e trecut de ora 21, iar eu nu ştiu mare lucru. Nu-i nimic, că în maxim 2 ore adorm, pe motiv că mă trezesc mâine dimineaţă să repet ce „ştiu” sau să învăţ restul.
Mă bazez pe intuiţia mea „sclipitoare” şi sper că n-o să mă uit ca şi curca-n crăci la subiecte.
Wish me luck!

Despre "prinţesa Cassandra"

Casandra este o ţigancă de vreo 50 de ani, care vinde seminţe, pare un om bun şi pe care o ştie tot cartierul. Toţi şoferii de maxi-taxi socializează cu ea, află toate noutăţile despre meciuri, fotbalişti, primesc şi o mână de seminţe, uneori o mai şi iau pe gratis.

Astăzi că tot mersesem cu o pârâitoare alături de O., că el nu mai stă 3 minute să vină alt maxi taxi, nu a fost suficient. În seara asta s-a urcat şi Casandra în mijlocul de transport de la Crâng. Şi începe ea cu vocea ei "pătrunzătoare" să critice statul, "criza mondială", în timp ce mânca dintr-un sendviş cu usturoi. Mi se făcea rău, pentru că mirosul de răspândise peste tot, iar ea nu se mai oprea din vorbit cu mâncarea în gură.

Îmi amintesc că acum vreo doi ani, când învăţam după-amiaza, le zicea mereu şoferilor de maxi-taxi, uitându-se la noi , elevii, toţi la uniformă, cu ghiozane, plângându-ne unii la alţii că nu ne-am învăţat: "Săracii copiii ăştia...". Iar la sfârşit, când coboram în faţa liceului, se oferea să ne dea câte un pumn de seminţe, pe moca, din milă sau dorind să ne răsplătească într-un fel pentru suferinţa pe care i se părea ei că o îndurăm. Ea, obişnuită să umble toată ziua brambura, să se poarte ca în mahala, să se întreţină din ajutorul social şi "afacerea cu seminţele", vede şcoala ca pe un chin cumplit, căreia nu s-ar supune niciodată.

Amintindu-mi de chestia asta, am uitat şi de mirosul de usturoi, mi-am stăpânit sezaţia de vomă şi am iertat-o pe Casandra pentru ceea ce mă forţase să suport.

Despre părinţii prea implicaţi în educaţia copiilor

În seara asta s-au întâlnit ai mei părinţi cu nişte foşti vecini la cumpărături. Bineînţeles, că ei, oameni civilizaţi fiind, i-au întrebat pe respectivii vecini ce mai fac, ce clasă le e copilul, întrebări pe care şi le adresează lumea după ani în care nu a mai vorbit.

Au primit următorul răspuns de la mama copilului: " Oana a noastră e clasa a 9a la liceul X(paradoxal, acelaşi liceu cu mine), la filologie-bilingv. Eu ştiu exact ce-mi doresc pentru ea pentru mai departe, am totul plănuit. Fata voastră la ce clasă e? Ce facultate o să urmeze?"

Ai mei, mulţumesc lui Dumnezeu că-i am pe ei ca părinţi, i-au spus că nu m-am hotărât încă, şi că este alegerea mea, ei nu mă pot decât sfătui, nu-mi pot impune la ce facultate să merg. Cu asta i-au cam închis gura.

Niciodată nu am făcut ceva doar pentru că aşa mi-au spus părinţii, ci pentru că aşa am crezut eu că trebuie. În niciun caz nu aş urma cariera pe care mama mea o visează pentru mine. Mi se pare că este hotărârea mea, că numai eu pot şti ce anume îmi place, la ce mă pricep şi ce meserie aş putea să am tot restul vieţii. Poţi să afli aceste lucruri din clasa a9a, cu câteva săptămâni înainte de bac, după ce termini prima facultate, sau niciodată.

Încă merg pe principiul "Lasă că am eu timp să decid..."

Nemulţumire tipic omenească

Cu toţii suntem nemulţumiţi: unii că n-au ce îşi doresc, alţii pe cine îşi doresc, alţii că n-au parte de timp liber, alţii că se termină weekendul.

Aşa eram eu ieri. După un weekend tare frumos şi palpitant, am o avut o faţă tristă rău tot drumul spre casă. Niciodată nu sunt mulţumită de ce mi se oferă, oricât de mult ar însemna. Şi nu-mi dădeam seama de asta. Mi se părea că mi se cuvine totul, chiar şi o vacanţă de o viaţă întreagă în care nu mai e nevoie să învăţ, să muncesc, iar resursele financiare vor veni de la sine.

Asta până am văzut că se poate mai rău. Am mers vreo 10-15 minute până la ţară că tot era în drumul nostru. Am coborât din maşină cu cât de mult nechef se poate şi îl tot întrebam pe tata ce căutăm acolo, de ce nu mergem direct acasă? Dar se pare că trebuia să merg ca să redevin eu, cea normală şi cu picioarele pe pământ. La colţul gardului nostru, erau 3 copii, sfioşi care au venit imediat lângă poartă cum mama i-a strigat. Aveau între 7 şi 10 ani, cam aşa şi erau ca vai de capul lor. Nu ştiu dacă erau jegoşi sau doar foarte batuţi de vânt, dar mi-a fost milă de ei. Mama o întreabă pe o fetiţă ce face tatăl ei, dacă îi merge bine, dacă a mai sunat(se pare că era plecat in străinătate la muncă în construcţii). Nu ştiu exact ce a zis fetiţa, ceva că ar trebui să sune şi că nu-i merge aşa bine. Părinţii le sunt şomeri şi abia au bani ca să-i îmbrace de şcoală şi să le dea de mâncare.

Mama le-a dat ceva să ronţăie, nişte mere parcă, iar ei au sărit imediat pe ele. Apoi am aflat de la ei că au vacanţa aia de o săptămână, de care ne bucuram cu toţii când eram la 1-4. La întrebarea mea, ce fac ei în vacanţă, mi-au spus că nimic, stau şi ei "p-aicea" pe drum, se mai joacă, mai au şi teme, că le-a dat "doamna" exerciţii multe...

Atât, că după-aia am plecat. Dar mă gândesc aşa: oricâte am avea nouă tot ni se pare că ni se dă prea puţin. Câte nu ne oferă nouă părinţii, "doar ca să-i fie copilului bine"? Şi câte mofturi nu facem? Dar dacă am fi trăit undeva la ţară, într-o zonă uitată de lume, unde adio Mall, cafenele, internet şi altele. Şi totuşi poate pentru ei ceea ce trăiesc e mai bun, poate aia e distracţia cu adevărat, să umbli jegos, pe drum, prin frig în toiul toamnei. Poate că dacă am vedea asta mai des, am aprecia mai mult ceea ce avem.

Frig. Prea frig.

Temperaturile de afară au fost în această săptămână sub 10 grade, iar trecerea de la cald la foarte frig a fost neaşteptată şi bruscă.

Am tremurat toată săptămâna, răceala încă-mi persistă, fusta de la uniformă mi-a fost fluturată de vânt, am stat cu geaca pe mine şi cu eşarfa la gât în clasă(alături din mulţi dintre colegii mei), iar pe stradă am alergat la propriu ca să ajung cât mai repede acasă, la căldură.

Am stat şi mi-am stors creierii şi nu am înţeles de ce ne ţin să îngheţăm la şcoală. Mi s-a spus că au nu ştiu ce defecţiune. Păi nu mai bine ne dădeau nouă o mini-vacanţă să stăm liniştiţi, la căldură la casele noastre? Sunteţi de acord cu mine? Pai, mie mi s-a urât să ajung degerată acasă şi să-mi ia jumătate de oră ca să îmi revin. Să nu mai spun de mâinile mele care sunt reci în permanenţă...

S-a întâmplat totul de parcă frigul ne-a luat nu numai căldura trupului, ci şi entuziasmul, buna-dispoziţie, fericire, simţul umorului, e ca şi cum s-a terminat cea mai bună parte a vieţii noastre. Asta e cu adevărat trist. Asta nu se poate încălzi o dată cu venitul acasă, cu statul aproape de calorifer, cu vizionatul de filme, sau cu o ciocolată caldă. Pur şi simplu nu...

Vreme de beţie

Azi plouă când mărunt şi des, când cu picuri mari, grele dar rare. Însă plouă, plouă într-una de azi dimineaţă. Vremea frumoasă a apus, toamna vine hotărâtă să rămână.

Am cărat toată săptămâna trecută de umblelă, chiar şi începutul săptămânii acesteia, chiar dacă a fost numai soare. Până azi, când dimineaţă mi-am scos umbrela din geantă, spunându-i revoltată mamei că m-am săturat să o iau degeaba. Wrong. Se pare că astăzi nu aş fi luat-o degeaba. Nu, chiar nu, şi aşa n-aş mai fi venit leoarcă acasă, din cap până-n picioare.

Unde mai puneţi că m-am trezit să mă încalţ şi cu balerini din cârpă?
Se pare că astăzi am fost ghinionistă. S-ar putea să mi se tragă de la tanti Ghicitoarea.

Peripeţii în maxi-taxi

De fiecare dată când se îmtâmplă ceva amuzant în autobuz(maxi-taxi în cele multe cazuri) se înnimereşte să fiu însoţită de cineva, special ca să nu mă mai pot opri din râs.

Astăzi mă întorceam de la şcoală cu prietenul O., cu maxi-taxiul. Şoferul se poartă din totdeauna ca un nebun(de-aia îi şi spunem "Nebunul"), dar azi a întrecut măsura.

După ce mă amuzase pentru început o femeie pe la 45-50 de ani, toată în roz(haine, geantă, unghii, şuviţe roz pe părul blond), nişte ţigănci, a continuat cu şoferul, care s-a dat jos după un elev care tocmai coborâse, strigând la el: "bai maimuţoiule, dacă mai trânteşti uşa, te iau şi-ţi fac şi-ţi dreg (nu ştiu exact cu ce l-a ameninţat) că nu e prima oară când faci aşa".

A mai coborât o pasageră care a trântit şi ea uşa. Şoferul deja făcea spume (la figurat doar), îi face alăia semne disperate, gen " ia-uite băi, altă nebună". Noi, restul rămaşi în maxi-taxi eram uşor îngroziţi, ne pierise între timp cheful de râs, plus că ne era frică să nu se ia şi de noi când vom coborî.

Mai mergem un pic, îl roagă pe şofer o bătrână "să o lase şi pe ea când dă colţul". El, nervos, ironic, se făcea că nu înţelege şi-i explică femeii că el nu are de gând să dea colţul(să moară adică), pentru că el se simte bine. Prietenul O. a început să râdă în hohote, eu încercam să mă abţin pe cât posibil, ţigăncile se holbau la noi. O lasă pe biata femeie până la urmă la colţul străzii şi venise vremea să coborâm. Atunci au început ţigăncile cu limbajul lor specific:"Hai fă să coborâm dracului", "Stai fă, ai răbdare fă!" ...

Cam atât am auzit, că abia aşteptam să coborâm, să nu înjure şoferul, să ajungem la casele noastre, că deja ne-a obosit şcoala din primele zile.

Later Edit: Prietenul O. mi-a reproşat că am uitat ceva. Una din ţigănci, când şoferul ţipa la elevul ăla, a spus cu o voce de speriat: " Ia uite ce comunist băiatul ăsta"(voia să zică: ce comunist e băiatul ăsta). Normal că nu ştia cine sunt Marx şi Lenin, dar nu o doare gura să zică şi ea ceva, mai bine spus să se bage aiurea în seamă.

Ultima zi de vacanţă

Am observat ca oraşul a fost cuprins de o atmosferă aparte în după-amiaza/seara asta: era soare, erau frunze ruginii pe bulevard, oamenii erau numeroşi, tinerii profitau de ultimile ore din vacanţa mare, şi parcă totul era aparte. Era frumos, gen ultimile clipe de viaţă normală înainte de sfârşitul lumii.

În cofetăria-cafenea unde am fost, chelneriţele stăteau degeaba, se uitau pe Acasă TV la o "telenovea" la plasma agăţată de perete, iar şoferii de pe stradă aveau chef de distracţie: unii claxonau aiurea, alţii făceau cu mâna, unii chiar ne salutau pe bune.

Bunădispoziţia era peste tot deşi oamenii nu aveau nimic de făcut. Tocmai asta mi-a plăcut.

Vă doresc un an şcolar plin(nu la modul dificil), dar cu situaţii palpitante ca să nu aveţi timp sa vă plictisiţi, cu profesori indulgenţi, cu colegi noi draguţi, cu note mari şi luate pe merit, cu acumulat de informaţii importante pentru orice om cu pretenţii, cu multă fericire şi cu mult entuziasm. La fel îmi doresc şi mie. Să aveţi o primă zi de şcoală impecabilă, însorită, fără bătături de la balerini/pantofi, fără dresuri rupte(pentru fete), minunată, şi poate ne vedem mâine.

Cum să te însori la 18 ani?

Astăzi am aflat că un vechi prieten din copilărie, de la ţară, pe care nu l-am văzut de mai bine de 10 ani, s-a însurat(dacă am fi păstrat legătura pun pariu c-aş fi fost invitată la nuntă). Şi nu avea decât 18 ani.

Când noi, ceilalţi avem o lume întreagă în faţă, un drum anevoios spre o carieră de succes, nu ne stă mintea decât la distracţii şi relaxare, el a decis să-şi limiteze toate aceste oportunităţi, să renunţe la şcoală, mai pe româneşte: "să-şi pună pirostriile în cap".

El are acum o mulţime de responsabilităţi ţinând cont că e stâlpul unei case, soţ, viitor tată şi cel care are datoria de a-şi hrăni familia, responsabilităţi pe care eu nu mi le-aş asuma nici la 25 de ani, dar la 18...

Am înţeles că a făcut asta datorită mizeriei în care trăia, sărăciei şi în speranţa unui trai mai bun. mai bun pe naiba.

După toate astea mă simt mulţumită: eu am tot ce-mi doresc, adus deja la nas, am nişte părinţi care-mi fac o mulţime de pofte, am o mulţime de speranţe, vise, drumuri pe care o pot lua, iar eu mă mai pot bucura de şcoală, de prieteniile pe care le am, chiar şi de notele de 3 şi 4 pe care încă pot să le iau.

13 septembrie, început de şcoală

Din câte mi-a povestit prietena D., discuţia de pe stradă dintre ea şi un ţigănuş necunoscut care se tot băga în seamă.

"Ţigănuşul: -Când începe şcoala?

Prietena D.:-Pe 13.

Ţigănuşul:-Ce e 13? Cum adică pe 13?

Prietena D.:-Pe 13 septembrie, lunea viitoare.

Ţigănuşul:-Cum, acuma?

Prietena D.:-Da.

Ţigănuşul:-Acuma, acuma?

Prietena D.:-Da.

Ţigănuşul:-Aoleu. "

Exact. Aoleu. Ce ne facem? Eu deja mă simt cu un picior în depresie, probabil de-asta organismul meu cere şi mai mult zahăr decât de obicei. Cum mă să înceapă şcoala? Cum a trecut vacanţa asta? De ce să treacă? Noi, mai vrem! Cum să ne punem pe învăţat? Cum să rărim ieşirile în oras? Cum să nu ne vedem prietenii din afara liceului? Ce facem cu programul nostru zilnic care începe cu trezitul cel devreme la ora 10 dimineaţa, se încheie după 1 noaptea şi nu înseamnă decât lenevit toată ziua?

Cum,ce, de ceeeeeeeeeeeee?

I know.

Da, n-am mai postat nimic. Şi ce, parcă ar conta... În ultimul timp ori am zile prea bune încât nu-mi stă mintea la blog, ori am zile naşpa rău în care n-am chef de nimic. În ultima situaţie sunt şi astăzi, dar totuşi postez despre lenea şi necheful meu.

Şi aşa mult aş vrea să nu fiu nevoită să merg la şcoală, să nu-i văd faţa "adoratei" mele profesoare şi să nu m-asculte la materia mea "preferată", dar uite că nu se poate. Şi ce să faci dacă nu se poate? Simplu: dai piept în piept cu inamicul. Prin urmare, cel mai bun lucru ar fi să merg la şcoală şi să iau odată nota aia amărâtă care-mi va hotărî media, indiferent dacă va fi 3 sau 6( că de mai mult n-am eu faţă- asta gândeşte "iubita" mea profesoară)

Singurul lucru care mă mulţumeşte este că vine vara. De fapt, nu vine, a venit. Şi ce poate să fie mai frumos decât 3 luni de vacanţă în care să-ţi faci de cap şi să n-ai nicio grijă? Yeap, nimic.

Summer is calling my name. Abia aştept!