Cum să te însori la 18 ani?

Astăzi am aflat că un vechi prieten din copilărie, de la ţară, pe care nu l-am văzut de mai bine de 10 ani, s-a însurat(dacă am fi păstrat legătura pun pariu c-aş fi fost invitată la nuntă). Şi nu avea decât 18 ani.

Când noi, ceilalţi avem o lume întreagă în faţă, un drum anevoios spre o carieră de succes, nu ne stă mintea decât la distracţii şi relaxare, el a decis să-şi limiteze toate aceste oportunităţi, să renunţe la şcoală, mai pe româneşte: "să-şi pună pirostriile în cap".

El are acum o mulţime de responsabilităţi ţinând cont că e stâlpul unei case, soţ, viitor tată şi cel care are datoria de a-şi hrăni familia, responsabilităţi pe care eu nu mi le-aş asuma nici la 25 de ani, dar la 18...

Am înţeles că a făcut asta datorită mizeriei în care trăia, sărăciei şi în speranţa unui trai mai bun. mai bun pe naiba.

După toate astea mă simt mulţumită: eu am tot ce-mi doresc, adus deja la nas, am nişte părinţi care-mi fac o mulţime de pofte, am o mulţime de speranţe, vise, drumuri pe care o pot lua, iar eu mă mai pot bucura de şcoală, de prieteniile pe care le am, chiar şi de notele de 3 şi 4 pe care încă pot să le iau.

Lume proastă peste tot

Urăsc să primesc cereri de prietenie(vorbesc mai mult de messenger aici), iar persoana respectivă să nu se prezinte, să se recomande, sau măcar să spună de unde mă cunoaşte. Nu, "dom`le"! Ei iau idul de la un oarecare X(în cazul acesta vărul meu) că au auzit ei că are X o cunoscută(verişoară) mişto şi au şi ei chef de senzaţii tari. Şi pentru că nu-s în stare să lege 2 cuvinte de cele mai mult nici nu le accept cererea sau le dau ignore după primele 3 minute.

Dar cel mai tare urăsc şi mi se pare cea mai mare idioţenie să dai idul cuiva până să-l întrebi mai întai pe acela/aceea dacă e de acord să dai tu idul lui/ei la tot poporul.

Ce ţi-e şi cu lumea asta...

I know.

Da, n-am mai postat nimic. Şi ce, parcă ar conta... În ultimul timp ori am zile prea bune încât nu-mi stă mintea la blog, ori am zile naşpa rău în care n-am chef de nimic. În ultima situaţie sunt şi astăzi, dar totuşi postez despre lenea şi necheful meu.

Şi aşa mult aş vrea să nu fiu nevoită să merg la şcoală, să nu-i văd faţa "adoratei" mele profesoare şi să nu m-asculte la materia mea "preferată", dar uite că nu se poate. Şi ce să faci dacă nu se poate? Simplu: dai piept în piept cu inamicul. Prin urmare, cel mai bun lucru ar fi să merg la şcoală şi să iau odată nota aia amărâtă care-mi va hotărî media, indiferent dacă va fi 3 sau 6( că de mai mult n-am eu faţă- asta gândeşte "iubita" mea profesoară)

Singurul lucru care mă mulţumeşte este că vine vara. De fapt, nu vine, a venit. Şi ce poate să fie mai frumos decât 3 luni de vacanţă în care să-ţi faci de cap şi să n-ai nicio grijă? Yeap, nimic.

Summer is calling my name. Abia aştept!