Ca de Sfinţii Mihail şi Gavriil

Astăzi mă întorceam de la şcoală, era soare şi plăcut afară şi parcă aş mai fi rămas în faţa blocului la taclale. Eram în mijlocul străzii şi am fost lovită subit de un sunet puternic. Nu mă înşelam, era o manea, din aia mai mult instrumentala. Dacă până la momentul respectiv nu mi se întâmplase sau nu văzusem nimic excepţional pe ziua de azi, cineva s-a gândit că lucrurile nu ar trebui să rămână aşa.

Muzica venea de la vecinii mei de bloc, care erau strânşi şi sărbătoreau. Grătarul cu mititeii şi friptura era în mijlocul drumului, sacul de cărbuni era şi el aruncat pe lângă, câţiva dintre vecini stăteau la canapea şi se jucau table, alţii aveau berea în mână, una dintre maşini avea uşa larg deschisă, fiind şi cauza sunetului care îmi plăcea la nebunie. Mi s-a dus tot cheful să rămân afară, cred că m-am şi oprit timp de câteva secunde în loc să înţeleg mai bine situaţia şi să reflectez.
Duminică nu era, înţeleg că o fi fost aniversarea vreunuia, dar la ora 1 jumate?

Eu, elev sârguincios, veneam de la şcoală după 6 ore de concentrare maximă şi studiu, iar ei nu făceau altceva decât să petreacă. Nu, nu erau la servici, unii nu au deloc loc de muncă, ei sunt într-o distracţie continuă. Şi nu înţeleg cum au bani să se întreţină sau cum îşi permit să stea aşa, zilnic, în faţa blocului.

Şi momentan zic că mi-ar plăcea să pot să fiu atât de lipsită de simţ, de responsabilitate, de frământări şi de problemele vieţii când o să fiu ca ei, dar sigur nu o să pot să stau în neştire şi să mă mulţumesc doar cu ce am. Asta pentru că eu am aspiraţii, dorinţe, aşteptări şi cu siguranţă vreau mai mult de la viaţă decât să stau zilnic în faţa blocului.

Frig. Prea frig.

Temperaturile de afară au fost în această săptămână sub 10 grade, iar trecerea de la cald la foarte frig a fost neaşteptată şi bruscă.

Am tremurat toată săptămâna, răceala încă-mi persistă, fusta de la uniformă mi-a fost fluturată de vânt, am stat cu geaca pe mine şi cu eşarfa la gât în clasă(alături din mulţi dintre colegii mei), iar pe stradă am alergat la propriu ca să ajung cât mai repede acasă, la căldură.

Am stat şi mi-am stors creierii şi nu am înţeles de ce ne ţin să îngheţăm la şcoală. Mi s-a spus că au nu ştiu ce defecţiune. Păi nu mai bine ne dădeau nouă o mini-vacanţă să stăm liniştiţi, la căldură la casele noastre? Sunteţi de acord cu mine? Pai, mie mi s-a urât să ajung degerată acasă şi să-mi ia jumătate de oră ca să îmi revin. Să nu mai spun de mâinile mele care sunt reci în permanenţă...

S-a întâmplat totul de parcă frigul ne-a luat nu numai căldura trupului, ci şi entuziasmul, buna-dispoziţie, fericire, simţul umorului, e ca şi cum s-a terminat cea mai bună parte a vieţii noastre. Asta e cu adevărat trist. Asta nu se poate încălzi o dată cu venitul acasă, cu statul aproape de calorifer, cu vizionatul de filme, sau cu o ciocolată caldă. Pur şi simplu nu...

Dureri în gât sau cum se vindecă o răceală cu îngheţată

Multă lume e răcită în perioada asta şi nu ai cum să eviţi contactul cu prietenii tăi, oricât de răciţi ar fi ei. În plus, să ai oră de aerobic, după care să ieşi înfierbântat şi transpirat pe stradă, nu poate să-ţi aducă nimic bun.

Aşa se face că m-am trezit sâmbătă dimineaţă cu o durere îngrozitoare de gât. E exact senzaţia aia de mărăcini în jurul gâtului, sigur ştiţi reclama. Tot auzisem eu de un fel de mit cu îngheţata: dacă te doare în gât mănâncă o îngheţată şi te vei simţi perfect. Am trecut peste faptul ca e octombrie, mai ales că am prieteni buni care mă susţin orice mi-ar trece prin cap, am mâncat o îngheţată delicioasă(cred că a fost cea mai bună din toată vara, deşi nu mai e vară de ceva vreme), am băut şi rece, am lăsat şi ceaiul deoparte, doar-doar să-mi treacă durerea în gât, am mers pe principiul " ori la bal ori la spital".

Cred că undeva am greşit, pentru că astăzi mă simţeam chiar mai rău ca ieri încă de când m-am trezit, ba chiar îmi curge şi nasul şi am ajuns deci undeva aproape de spital(nici vorbă de bal), de fapt am alergat înnebunită spre farmacie.

Încercaţi şi voi mitul cu îngheţata şi poate la voi va funcţiona. Până una-alta eu sunt fericită că măcar am savurat o îngheţată minunată, deşi acum sunt lipsită de simţul gustativ.

Ce este substantivul?

Aseară stăteam pe o bancă în parc cu câţiva prieteni. Vine la noi un cerşetor, trecut de 50 de ani, avea faţă de beţiv şi îşi începe discursul: " ajutaţi-mă şi pe mine cu cât puteţi, sunt bolnav de arterită, dacă vreţi vă arăt(eu eram pe punctul de a mă ridica şi a pleca)..."
Între timp o prietenă îl întreabă dacă îşi cumpără ceva de băut. Eu îi spun că alcoolul face bine din când în când, el spune răspicat că nu.
Un prieten îi întinde un leu.
Ne aşteptam să plece.
În schimb, în loc de mulţumire, el ne spune (ca un elev care e ascultat de profesoară): "Substantivul este partea de vorbire care defineşte fiinţe, obiecte şi fenomene ale naturii".
Noi eram şocaţi.
Eu, ironică, îl întreb:"Dar verbul ce e?"
El: " O mişcare!"
L-am felicitat, ne-a urat sănătate şi a plecat.

Chiar am rămas impresionată...

Peripeţii în maxi-taxi

De fiecare dată când se îmtâmplă ceva amuzant în autobuz(maxi-taxi în cele multe cazuri) se înnimereşte să fiu însoţită de cineva, special ca să nu mă mai pot opri din râs.

Astăzi mă întorceam de la şcoală cu prietenul O., cu maxi-taxiul. Şoferul se poartă din totdeauna ca un nebun(de-aia îi şi spunem "Nebunul"), dar azi a întrecut măsura.

După ce mă amuzase pentru început o femeie pe la 45-50 de ani, toată în roz(haine, geantă, unghii, şuviţe roz pe părul blond), nişte ţigănci, a continuat cu şoferul, care s-a dat jos după un elev care tocmai coborâse, strigând la el: "bai maimuţoiule, dacă mai trânteşti uşa, te iau şi-ţi fac şi-ţi dreg (nu ştiu exact cu ce l-a ameninţat) că nu e prima oară când faci aşa".

A mai coborât o pasageră care a trântit şi ea uşa. Şoferul deja făcea spume (la figurat doar), îi face alăia semne disperate, gen " ia-uite băi, altă nebună". Noi, restul rămaşi în maxi-taxi eram uşor îngroziţi, ne pierise între timp cheful de râs, plus că ne era frică să nu se ia şi de noi când vom coborî.

Mai mergem un pic, îl roagă pe şofer o bătrână "să o lase şi pe ea când dă colţul". El, nervos, ironic, se făcea că nu înţelege şi-i explică femeii că el nu are de gând să dea colţul(să moară adică), pentru că el se simte bine. Prietenul O. a început să râdă în hohote, eu încercam să mă abţin pe cât posibil, ţigăncile se holbau la noi. O lasă pe biata femeie până la urmă la colţul străzii şi venise vremea să coborâm. Atunci au început ţigăncile cu limbajul lor specific:"Hai fă să coborâm dracului", "Stai fă, ai răbdare fă!" ...

Cam atât am auzit, că abia aşteptam să coborâm, să nu înjure şoferul, să ajungem la casele noastre, că deja ne-a obosit şcoala din primele zile.

Later Edit: Prietenul O. mi-a reproşat că am uitat ceva. Una din ţigănci, când şoferul ţipa la elevul ăla, a spus cu o voce de speriat: " Ia uite ce comunist băiatul ăsta"(voia să zică: ce comunist e băiatul ăsta). Normal că nu ştia cine sunt Marx şi Lenin, dar nu o doare gura să zică şi ea ceva, mai bine spus să se bage aiurea în seamă.

Ultima zi de vacanţă

Am observat ca oraşul a fost cuprins de o atmosferă aparte în după-amiaza/seara asta: era soare, erau frunze ruginii pe bulevard, oamenii erau numeroşi, tinerii profitau de ultimile ore din vacanţa mare, şi parcă totul era aparte. Era frumos, gen ultimile clipe de viaţă normală înainte de sfârşitul lumii.

În cofetăria-cafenea unde am fost, chelneriţele stăteau degeaba, se uitau pe Acasă TV la o "telenovea" la plasma agăţată de perete, iar şoferii de pe stradă aveau chef de distracţie: unii claxonau aiurea, alţii făceau cu mâna, unii chiar ne salutau pe bune.

Bunădispoziţia era peste tot deşi oamenii nu aveau nimic de făcut. Tocmai asta mi-a plăcut.

Vă doresc un an şcolar plin(nu la modul dificil), dar cu situaţii palpitante ca să nu aveţi timp sa vă plictisiţi, cu profesori indulgenţi, cu colegi noi draguţi, cu note mari şi luate pe merit, cu acumulat de informaţii importante pentru orice om cu pretenţii, cu multă fericire şi cu mult entuziasm. La fel îmi doresc şi mie. Să aveţi o primă zi de şcoală impecabilă, însorită, fără bătături de la balerini/pantofi, fără dresuri rupte(pentru fete), minunată, şi poate ne vedem mâine.

Cum să te însori la 18 ani?

Astăzi am aflat că un vechi prieten din copilărie, de la ţară, pe care nu l-am văzut de mai bine de 10 ani, s-a însurat(dacă am fi păstrat legătura pun pariu c-aş fi fost invitată la nuntă). Şi nu avea decât 18 ani.

Când noi, ceilalţi avem o lume întreagă în faţă, un drum anevoios spre o carieră de succes, nu ne stă mintea decât la distracţii şi relaxare, el a decis să-şi limiteze toate aceste oportunităţi, să renunţe la şcoală, mai pe româneşte: "să-şi pună pirostriile în cap".

El are acum o mulţime de responsabilităţi ţinând cont că e stâlpul unei case, soţ, viitor tată şi cel care are datoria de a-şi hrăni familia, responsabilităţi pe care eu nu mi le-aş asuma nici la 25 de ani, dar la 18...

Am înţeles că a făcut asta datorită mizeriei în care trăia, sărăciei şi în speranţa unui trai mai bun. mai bun pe naiba.

După toate astea mă simt mulţumită: eu am tot ce-mi doresc, adus deja la nas, am nişte părinţi care-mi fac o mulţime de pofte, am o mulţime de speranţe, vise, drumuri pe care o pot lua, iar eu mă mai pot bucura de şcoală, de prieteniile pe care le am, chiar şi de notele de 3 şi 4 pe care încă pot să le iau.

Când am încetat oare să mai fim copii?

“Meredith Grey: We`re adults. When did it happen? And how do we make it stop?"(Grey`s anatomy)

Când am încetat oare să mai fim copii? Când s-a produs schimbarea şi cum?

Nu, nu vreau să fie nimic filozofic, plictisitor, de abureală. O să fie doar adevărul. Mergeam astăzi în autobuz destul de supărată, încruntată, îngândurată, frământandu-mă cu privire la problemele pe care le are o grămadă de lume. Mă uitam în direcţia geamului, dar nu afară, privirea mi se oprise pe un strop de ploaie şi mă uitam în gol. Şi mă gândeam şi mă amăram singură, fără să ajung la vreo soluţie.

Lângă mine se aşezase un bebeluş frumuşel, grăsut, vesel, dar eu nici măcar nu-l observasem. Săracul, simţind nevoie să-mi capteze atenţia(mi-am dat seama că se uita numai la mine) începuse să gângurească şi să ţipe până mi-am întors spre el privirea scârbită. Şi m-am lovit de ochii lui mari, negri, luminoşi, entuziaşti şi uşor speriaţi când m-am uitat urât la el.

În secunda aceea s-a întâmplat, în secunda aceea mi-am dat seama de schimbarea produsă, totul a fost ca o reflexie. A venit, m-a lovit şi m-a lăsat mai dezamăgită decât mă găsise. Am fost cu toţii mici, frumoşi şi veseli, fără să ştim de pragurile vieţii şi de problemele ei. Am putea la fel şi acum. Doar că uităm să mai fim copii, uităm să fim fericiţi şi feriţi de îngrijorări. Spunem că e vina societăţii, dar de fapt nu e şi vina noatră, nu se potriveşte zicala:”Cum îţi aşterni aşa dormi”?

I-am zâmbit, uitând pentru o clipă că sunt supărată, iar el mi-a zâmbit şi mai vesel, râzând cu toată fiinţa. Şi am râs şi eu, râdea şi el. Şi-am râs împreună. Şi râdeam fără să ştim de ce, dar uitasem de toate şi eram fericiţi amândoi. Şi-am fost la fel ca el, chiar dacă doar pentru două minute. Am fost copil din nou.

De când am încetat să mai fim copii? Şi de ce? Şi cum am putea opri procesul de creştere? Dar măcar putem? Dacă putem, atunci hai să ne alăturăm şi să ne salvăm cu toţii! Să fim copii pentru totdeauna, să fim feriţi de probleme, să fim lipsiţi de griji, să fim fericiţi cu adevărat…