Stâna din spatele blocului

De la “Cai în parcul de joacă”( postul meu de anul trecut) la “Stâna din spatele blocului” este un pas mare.

Cum am ajuns la titlul acesta? Simplu: nişte oameni lipsiţi de creier, dar doritori să scoată bani din ceva au decis că nu e nimic ne-la-locul lui dacă întemeiază o stână de oi în oraş. Ce-i drept mă desparte un singur bloc de câmp, dar de la asta şi până la a avea oi care sunt aduse la păşunat in faţa ferestrei mele este ceva.

De câteva săptamâni mă deranja mirosul- miros de bălegar, de vaci, cum spuneam la început, miros ce devine din ce în ce mai înţepat când plouă sau când bate vântul, un miros insuportabil oricum, ce te obligă să-ţi ţii ferestrele închise deşi este vară.

Săptămâna trecută am aflat că mirosul provine de la o stână- stână amplasată la 50 m de oraş( şi mai ridicăm pretenţii de civilizaţie şi că suntem la nivelul Uniunii Europene) pentru că, nu-i aşa, s-au gandit ei că nu deranjeaza pe nimeni, sau mai bine zis că suntem prea proşti ca să luăm vreun strop de atitudine, ceea ce s-a şi întâmplat.

Astăzi deja nimic nu m-a mirat când am deschis fereastra şi m-a izbit mirosul oribil, dar în secunda doi am auzit clopote, câini latrând, mugete de animale, agitaţie… De fapt nu era mare lucru, doar zeci de animale păscând graţios cu talăngile atârnându-le de gât, unele din ele chiar pe asfalt, vreo 2-3 ciobani stând printre ele, câţiva câini ciobăneşti însărcinaţi cu paza oilor lătrau uimiţi de “marea civilizaţie”; totul se desfăşura ca şi cum ar fi fost normal să se întâmple, iar oile se simţeau în mediul lor. Animale de-a dreptul! Şi bietele oi şi deţinătorii stânei si cei care au aprobat construirea ei.

Pentru a vă convinge, priviţi pozele:

Sper totuşi ca lucrurile să nu rămână aşa.

Vacanţa a început.

Oficial e vacanţă! Şi asta nu o spun pentru ca mă gândesc eu aşa că astăzi suntem în 16 iunie sau că mâine este vineri. Nu asta contează. Ciudate sunt atitudinea şi activităţile oamenilor începând cu zilele acestea.

În faţa blocului meu te simţi ca-ntr-un parc de distracţii. La leagăne copii se băteau pe leagăne, balansoare & co, pe alee unii se jucau tenis, iar în parcare volei şi magăruşul. Peste tot pe jos era plin de jucării, iar glasurile lor se auzeau simultan, de parca ar fi scăpat din junglă. Atât entuziasm nu am mai văzut pe ei de... vara trecută.

Se pare că de acum va trebui să mă obişnuiesc din nou cu galăgia lor care durează de dupa-amiaza până pe la orele 23, cu mămicile şi bunicile lor care sparg seminţe la canapea, cu taţii şi bunicii care beau bere şi joacă table şi nu în ultimul rând cu privirile lor analizatoare de fiecare dată când vrei să treci prin zonă.

Nu pot decât să le doresc şi lor, şi vouă şi, nu în ultimul rând, mie, o vacanţă bestială, plină de evenimente plăcute şi distracţie.

PS: Să sperăm că vara asta mai şi scriu pe blog.

Ianuarie, eşti aşa urâtă!

Lunile ianuarie şi februarie îmi par cele mai urâte luni din an. Cele mai noroioase, cele mai monotone, cele mai gri, cele mai înnorate, cele mai triste. Pe bună dreptate că nu sunt preferatele nimănui. Soarele, ei bine nu l-am mai văzut de câteva zile bune, mai bine de-o săptămână.

Vremea e aiurea, nu e nici primăvară cu verdeaţă, flori şi ciripit de păsărele, nici iarnă cu ger, zăpadă. Am putea să facem o reclamaţie. Dar cui am putea s-o adresăm? N-am idee. Şi atunci ce ar fi de făcut? Vremea nu o putem schimba, nu?

Atunci poate am putea s-o facem noi, prin atitudinea noastră mai placută. Propun să vopsim totul în roz bombon, la figurat vorbind desigur. Ar colora un pic situaţia, aşa cum decid eu să-mi colorez unghiile când sunt plictisită sau când alunec spre tristeţe. Alung firescul, obişnuitul, orice urmă din ce era şi transform totul într-un roz-mov isteric, într-o veselie adevărată, într-o dispoziţie de zile mari.

Hai să colorăm vremea de afară, situaţia, viaţa prin ceea ce suntem şi prin ceea ce putem face noi ca oameni. Să fim mai zâmbăreţi, entuziaşti, prietenoşi, mai puţin crispaţi, să ne victimizăm mai puţin, să vorbim, să râdem mai mult, să ne ascundem adevărata faţă mai puţin, să fim noi înşine, dar fericiţi, să facem noi primăvară, deşi e abia jumătatea lui ianuarie. I`m sure we can!

Dureri în gât sau cum se vindecă o răceală cu îngheţată

Multă lume e răcită în perioada asta şi nu ai cum să eviţi contactul cu prietenii tăi, oricât de răciţi ar fi ei. În plus, să ai oră de aerobic, după care să ieşi înfierbântat şi transpirat pe stradă, nu poate să-ţi aducă nimic bun.

Aşa se face că m-am trezit sâmbătă dimineaţă cu o durere îngrozitoare de gât. E exact senzaţia aia de mărăcini în jurul gâtului, sigur ştiţi reclama. Tot auzisem eu de un fel de mit cu îngheţata: dacă te doare în gât mănâncă o îngheţată şi te vei simţi perfect. Am trecut peste faptul ca e octombrie, mai ales că am prieteni buni care mă susţin orice mi-ar trece prin cap, am mâncat o îngheţată delicioasă(cred că a fost cea mai bună din toată vara, deşi nu mai e vară de ceva vreme), am băut şi rece, am lăsat şi ceaiul deoparte, doar-doar să-mi treacă durerea în gât, am mers pe principiul " ori la bal ori la spital".

Cred că undeva am greşit, pentru că astăzi mă simţeam chiar mai rău ca ieri încă de când m-am trezit, ba chiar îmi curge şi nasul şi am ajuns deci undeva aproape de spital(nici vorbă de bal), de fapt am alergat înnebunită spre farmacie.

Încercaţi şi voi mitul cu îngheţata şi poate la voi va funcţiona. Până una-alta eu sunt fericită că măcar am savurat o îngheţată minunată, deşi acum sunt lipsită de simţul gustativ.

1-Din categoria vecinii mei.

Vecinul meu din perete sforăie şi chiar al naibii de zgomotos. Nu vă închipuiţi că omul e zidit în pereţii blocului. De fapt, locuieşte pe scara cealaltă a blocului, dar apartamentele sunt lipite între ele, astfel încât atunci când el sforăie în dormitorul lui se aude la mine în dormitor. 

Aşa ajung eu să mă scol la 7 jumătate dimineaţa(atunci e punctul culminant al sforăiturilor lui), cu dorinţa nebună de a merge în pijamale şi papuci până pe scara cealaltă, la el la uşă.  Dar niciodată nu apuc să fac asta, fiindcă imediat după ce mă trezesc eu complet, încetează să mai sforăie, probabil se trezeşte şi el.

Deocamdată încă iau totul în glumă, dar, totuşi, ce-o să mă fac dacă mă mai trezeşte şi restul vacanţei la 7:30?

Zâmbim, râdem, avem încredere.

(Beach Girls)

Iată că a venit în sfârşit ziua de 20 iulie. Am aşteptat cu nerăbdare să plec în vacanţă şi iată că a venit momentul.

Eram pe stradă cu soul sister, adâncite în discuţii şi se aude dintr-o dată o sonerie la telefonul cuiva din apropiere-era o manea. Soul sister se opreşte din vorbit, se uită la mine şi mă întreabă: "Sună telefonul tău?" Nu ştiu ce a fost în capul ei când a pus întrebarea asta, dar m-am simţit profund jignită: Cum să fie o manea soneria mea? :)) Imediat au trecut pe lângă noi nişte ţigani răspunzători de maneaua care se auzea de la un telefon, iar noi am început să râdem pe înfundate.

Astăzi sunt fericită, veselă, binedispusă, emoţionată, uşor confuză, dar zâmbitoare, de aceea îmi impun ca de acum înainte să fiu mereu fericită.

Concediul ăsta o să fie maxim cel mai tare de până acum!

Revin probabil în jurul de zilei mele de naştere. Distraţi-vă pe oriunde o să fiţi până atunci!

Mirosul de mâncare de la mine din casa vine de afara!

M-am săturat să mă trezesc în dimineţile de vară simţind un  miros puternic de mâncare la mine în casă, dar să nu fie de la mine, să intre pe geam. Dacă până acum mirosea a tocăniţă, vinete, varză şi chestii după care nu mă dau în vânt, azi dimineaţă m-am trezit îmbiată de o aromă minunată de cartofi prăjiţi, mâncare pe care tot evit să o consum, dar care mă ispiteşte. Slavă cerului că a dispărut în jumătate de oră...

Şi ce e de făcut? Să stau dimineţile de vară cu geamurile închise? Imposibil! Eventual o să mă duc la vecina să o rog să nu mai gătească aşa de mult că eu n-am de gând să mă îngraş din cauza ei.

Bătaie pe joburi.

E miercuri. Nu că mi-ar păsa, vacanţa o simt de săptămâna trecută. Şi tot de săptămâna trecută am observat că tot mai multă lume de vârsta mea vrea să se angajeze pe timpul verii, o luna, poate două. După nişte calcule, am decis că nu mi-ar strică să mă angajez şi eu o lună de zile. Problemele/impedimentele elevilor care vor să muncească vara sunt următoarele:

• nu prea există locuri de muncă part-time, şi dacă sunt e mare bătălie pe ele vara

• puţină lume angajează o persoană doar pentru o lună sau două

• elevii n-au experienţă şi cerinţa asta apare cam peste tot

• locurile de promoteri sunt deja ocupate

• elevii nu par serioşi/conştiincioşi, de aceea unii preferă persoanele adulte

• la vârsta noastră nu ne convine să muncim o lună întreagă, 6-8 ore pe zi pentru 4-5 milioane, şi mai mult de-atât nu ne dă nimeni.

• trăim într-un oraş potrivit ca mărime, iar terasele/piscinele/supermarketurile nu sunt multe, deci nici locurile în care am putea face ceva nu sunt multe.

Nu am mari speranţe că o să găsesc vreun job care să-mi convină, dar ideea de a avea banii mei, pe care să-i fac praf cum mă taie capul mă entuziasmează.

Dacă şi voi gândiţi la fel ca mine, eu vă doresc baftă şi vedem noi cum ne pierdem timpul vara asta.