Vreme de beţie

Azi plouă când mărunt şi des, când cu picuri mari, grele dar rare. Însă plouă, plouă într-una de azi dimineaţă. Vremea frumoasă a apus, toamna vine hotărâtă să rămână.

Am cărat toată săptămâna trecută de umblelă, chiar şi începutul săptămânii acesteia, chiar dacă a fost numai soare. Până azi, când dimineaţă mi-am scos umbrela din geantă, spunându-i revoltată mamei că m-am săturat să o iau degeaba. Wrong. Se pare că astăzi nu aş fi luat-o degeaba. Nu, chiar nu, şi aşa n-aş mai fi venit leoarcă acasă, din cap până-n picioare.

Unde mai puneţi că m-am trezit să mă încalţ şi cu balerini din cârpă?
Se pare că astăzi am fost ghinionistă. S-ar putea să mi se tragă de la tanti Ghicitoarea.

Ghicitoare, rezolv orice problemă!

Dacă aveţi probleme financiare, probleme de sănătate, probleme familiale, probleme pe plan sentimental, probleme pe plan profesional, probleme cu blesteme, "apelaţi cu încredere" la ghicitoarea Maria, "cea mai puternică prezicătoare", "rezolvă orice problemă".

Ce nu înţeleg eu e de ce afişul are pe el pictaţi nişte îngeri, ca şi cum "vrăjitoria" ar avea vreo legătură cu puritatea sau cu raiul.
Iar faptul că prezicătoarea care e cu siguranţă o impostoare poartă numele Fecioarei Maria e deja peste limită.

Şi nu, ele nu sunt obligate să plătească impozite pe venit la stat, pentru că domnii Băsescu şi Boc stau şi o freacă aiurea, habar n-au cu ce se mănâncă economia şi de unde ar putea scoate bani.
Se poate vedea cu atenţia ce "casă micuţă" se ascunde în spatele afişului. Oare cu ce bani a fost construită? Vă spun eu: în niciun caz cu bani munciţi cinstit.

Pe mine sigur o să mă ajungă blestemelei vrăjitoarei lu' Peşte Prăjit pentru că mi-am permis să fotografiez afişul şi să fac poza publică pe blog. Dar voi dacă aveţi nevoie, "apelaţi cu încredere", mai alea că tanti prezicătoarea are telefoane pe 2 reţele. Mă ţineţi la curent în caz de vă hotărâţi, mai ales că sunt curioasă de ce sumă de bani o să fiţi jefuiţi, doar ca să "vă fie adusă bucuria în casă".

Ce este substantivul?

Aseară stăteam pe o bancă în parc cu câţiva prieteni. Vine la noi un cerşetor, trecut de 50 de ani, avea faţă de beţiv şi îşi începe discursul: " ajutaţi-mă şi pe mine cu cât puteţi, sunt bolnav de arterită, dacă vreţi vă arăt(eu eram pe punctul de a mă ridica şi a pleca)..."
Între timp o prietenă îl întreabă dacă îşi cumpără ceva de băut. Eu îi spun că alcoolul face bine din când în când, el spune răspicat că nu.
Un prieten îi întinde un leu.
Ne aşteptam să plece.
În schimb, în loc de mulţumire, el ne spune (ca un elev care e ascultat de profesoară): "Substantivul este partea de vorbire care defineşte fiinţe, obiecte şi fenomene ale naturii".
Noi eram şocaţi.
Eu, ironică, îl întreb:"Dar verbul ce e?"
El: " O mişcare!"
L-am felicitat, ne-a urat sănătate şi a plecat.

Chiar am rămas impresionată...

Cal de vânzare.

Pe modelul avem "di toati":
bolţari, porci mici(nu de-aia mari), ţiglă şi cal.
Preţuri negociabile, dar nu dăm gratis.
Locaţia: strada Transilvaniei(sau mai bine spus Simileasca)
Pentru detalii puteţi accesa http://ţiganiivânddetoate.ro


Nu pot să spun decât "bietul animal" şi nu e nicio fericire pentru el că o să fie vândui altui ţigan care o să-l exploateze la maxim şi el.

Băieţi de cartier

Când m-am mutat în cartierul unde locuiesc în prezent aveam cam 8 ani, şi abia la vârsta aceea eu am luat cunoştinţă cu aşa numiţii "băieţi de cartier". Ei aveau cam 17-18 ani pe vremea aia, erau mari şi tari, fumau la colţul străzii, stăteau nopţile la canapeaua de lângă blocuri, fetele mureau după ei, de revelioane făceau atmosferă în tot cartierul, muzica hip-hop necenzurată se auzea toată ziua din apartamentele lor, şcoala nu o prea frecventau, se luau de copiii mici, ne izgoneau din locurile lor, ne luau în râs când ne jucam, ne priveau cu superioritate, pentru că ei erau cei mai şmecheri(sau aşa se vedeau).

Acum lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată o dată cu trecerea timpului. Ei sunt deja la limita tinereţii, unii căsătoriţi, alţii cu copii, alţii muncesc pe unde apucă: unul la un atelier auto, altul ambalează fructe în Carrefour, ceilalţi nu ştiu cu ce se ocupă.

Ei mă privesc cu admiraţie azi, puţină invidie, poate nostalgie gândindu-se la vremurile apuse, tânjesc după ceea ce eu am, iar ei au pierdut datorită faptului că timpul a trecut în defavoarea lor. Practic eu am crescut sub ochii lor, am privit la ei şi am ştiut ce e bine să fac sau să nu fac când îmi va veni şi mie vremea.

Astăzi mă simt mândră uitându-mă la ei şi parcă îmi creşte orgoliul. Astăzi îmi dau seama că o să ajung şi eu în ipostaza lor, iar copii la care astăzi mă uit urât îmi vor da peste nas peste câţiva ani.

Timpul trece şi din păcate asta nu e în favoare noastră, sau cel puţin nu acum, când avem parte de cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Am face bine măcar să profităm cât putem de ea.

Peripeţii în maxi-taxi

De fiecare dată când se îmtâmplă ceva amuzant în autobuz(maxi-taxi în cele multe cazuri) se înnimereşte să fiu însoţită de cineva, special ca să nu mă mai pot opri din râs.

Astăzi mă întorceam de la şcoală cu prietenul O., cu maxi-taxiul. Şoferul se poartă din totdeauna ca un nebun(de-aia îi şi spunem "Nebunul"), dar azi a întrecut măsura.

După ce mă amuzase pentru început o femeie pe la 45-50 de ani, toată în roz(haine, geantă, unghii, şuviţe roz pe părul blond), nişte ţigănci, a continuat cu şoferul, care s-a dat jos după un elev care tocmai coborâse, strigând la el: "bai maimuţoiule, dacă mai trânteşti uşa, te iau şi-ţi fac şi-ţi dreg (nu ştiu exact cu ce l-a ameninţat) că nu e prima oară când faci aşa".

A mai coborât o pasageră care a trântit şi ea uşa. Şoferul deja făcea spume (la figurat doar), îi face alăia semne disperate, gen " ia-uite băi, altă nebună". Noi, restul rămaşi în maxi-taxi eram uşor îngroziţi, ne pierise între timp cheful de râs, plus că ne era frică să nu se ia şi de noi când vom coborî.

Mai mergem un pic, îl roagă pe şofer o bătrână "să o lase şi pe ea când dă colţul". El, nervos, ironic, se făcea că nu înţelege şi-i explică femeii că el nu are de gând să dea colţul(să moară adică), pentru că el se simte bine. Prietenul O. a început să râdă în hohote, eu încercam să mă abţin pe cât posibil, ţigăncile se holbau la noi. O lasă pe biata femeie până la urmă la colţul străzii şi venise vremea să coborâm. Atunci au început ţigăncile cu limbajul lor specific:"Hai fă să coborâm dracului", "Stai fă, ai răbdare fă!" ...

Cam atât am auzit, că abia aşteptam să coborâm, să nu înjure şoferul, să ajungem la casele noastre, că deja ne-a obosit şcoala din primele zile.

Later Edit: Prietenul O. mi-a reproşat că am uitat ceva. Una din ţigănci, când şoferul ţipa la elevul ăla, a spus cu o voce de speriat: " Ia uite ce comunist băiatul ăsta"(voia să zică: ce comunist e băiatul ăsta). Normal că nu ştia cine sunt Marx şi Lenin, dar nu o doare gura să zică şi ea ceva, mai bine spus să se bage aiurea în seamă.

Ultima zi de vacanţă

Am observat ca oraşul a fost cuprins de o atmosferă aparte în după-amiaza/seara asta: era soare, erau frunze ruginii pe bulevard, oamenii erau numeroşi, tinerii profitau de ultimile ore din vacanţa mare, şi parcă totul era aparte. Era frumos, gen ultimile clipe de viaţă normală înainte de sfârşitul lumii.

În cofetăria-cafenea unde am fost, chelneriţele stăteau degeaba, se uitau pe Acasă TV la o "telenovea" la plasma agăţată de perete, iar şoferii de pe stradă aveau chef de distracţie: unii claxonau aiurea, alţii făceau cu mâna, unii chiar ne salutau pe bune.

Bunădispoziţia era peste tot deşi oamenii nu aveau nimic de făcut. Tocmai asta mi-a plăcut.

Vă doresc un an şcolar plin(nu la modul dificil), dar cu situaţii palpitante ca să nu aveţi timp sa vă plictisiţi, cu profesori indulgenţi, cu colegi noi draguţi, cu note mari şi luate pe merit, cu acumulat de informaţii importante pentru orice om cu pretenţii, cu multă fericire şi cu mult entuziasm. La fel îmi doresc şi mie. Să aveţi o primă zi de şcoală impecabilă, însorită, fără bătături de la balerini/pantofi, fără dresuri rupte(pentru fete), minunată, şi poate ne vedem mâine.

Cum să te însori la 18 ani?

Astăzi am aflat că un vechi prieten din copilărie, de la ţară, pe care nu l-am văzut de mai bine de 10 ani, s-a însurat(dacă am fi păstrat legătura pun pariu c-aş fi fost invitată la nuntă). Şi nu avea decât 18 ani.

Când noi, ceilalţi avem o lume întreagă în faţă, un drum anevoios spre o carieră de succes, nu ne stă mintea decât la distracţii şi relaxare, el a decis să-şi limiteze toate aceste oportunităţi, să renunţe la şcoală, mai pe româneşte: "să-şi pună pirostriile în cap".

El are acum o mulţime de responsabilităţi ţinând cont că e stâlpul unei case, soţ, viitor tată şi cel care are datoria de a-şi hrăni familia, responsabilităţi pe care eu nu mi le-aş asuma nici la 25 de ani, dar la 18...

Am înţeles că a făcut asta datorită mizeriei în care trăia, sărăciei şi în speranţa unui trai mai bun. mai bun pe naiba.

După toate astea mă simt mulţumită: eu am tot ce-mi doresc, adus deja la nas, am nişte părinţi care-mi fac o mulţime de pofte, am o mulţime de speranţe, vise, drumuri pe care o pot lua, iar eu mă mai pot bucura de şcoală, de prieteniile pe care le am, chiar şi de notele de 3 şi 4 pe care încă pot să le iau.

13 septembrie, început de şcoală

Din câte mi-a povestit prietena D., discuţia de pe stradă dintre ea şi un ţigănuş necunoscut care se tot băga în seamă.

"Ţigănuşul: -Când începe şcoala?

Prietena D.:-Pe 13.

Ţigănuşul:-Ce e 13? Cum adică pe 13?

Prietena D.:-Pe 13 septembrie, lunea viitoare.

Ţigănuşul:-Cum, acuma?

Prietena D.:-Da.

Ţigănuşul:-Acuma, acuma?

Prietena D.:-Da.

Ţigănuşul:-Aoleu. "

Exact. Aoleu. Ce ne facem? Eu deja mă simt cu un picior în depresie, probabil de-asta organismul meu cere şi mai mult zahăr decât de obicei. Cum mă să înceapă şcoala? Cum a trecut vacanţa asta? De ce să treacă? Noi, mai vrem! Cum să ne punem pe învăţat? Cum să rărim ieşirile în oras? Cum să nu ne vedem prietenii din afara liceului? Ce facem cu programul nostru zilnic care începe cu trezitul cel devreme la ora 10 dimineaţa, se încheie după 1 noaptea şi nu înseamnă decât lenevit toată ziua?

Cum,ce, de ceeeeeeeeeeeee?

Piţipoance maneliste pe facebook

Am fugit toţi, de destul timp de pe hi5. Şi am fugit din cauza lipsei de securitate şi a maneliştilor şi piţipoancelor. În procent de 80% ne-am mutat pe facebook. Cu securitatea nu am rezolvat nimic, pozele ne sunt salvate de alţii foarte uşor. Când credeam că am scapat de ei, maneliştii şi piţipoancele ne-au arătat că pot şi ei, că nu se lasă întrecuţi de nimeni, şi mai ales că sunt şi ei “pă trend”.

Mare mi-a fost mirarea când am găsit profilul unei domnişoare de 16 ani, practic o copilă mare fană a celebrităţilor precum: guţă, salam, cârnaţi si restul. Poţi să ascultţi astfel de muzică la beţie, dar să-ţi umpli peretele de legături cu astfel de melodii? De ce ai asculta aşa ceva? Şi mai ales de ce non-stop? Man, get a life!

(daţi un click pe imagine pentru a o putea vizualiza la dimensiunea completă)

Don`şoara nu era din oraşul meu, dar paradoxal aveam şi câţiva prieteni comuni, oameni pe care eu îi ştiu ca fiind serioşi şi nu înţeleg cum i-au acceptat cererea de prietenie.

Am fost oripilată şi am spus că trebuie neapărat să vă arăt şi vouă. Enjoy!

Cocalari în parc

Stilul standard de cocalar:

• blugi sclipicioşi,
• tricou cât mai mulat posibil ca să se vadă muşchii,
• cât mai la vedere catarama curelei D&G, făcătură cumpărată din bazar,
• pantofi ciocaţi, preferabil lucioşi.
• şi eventual maneaua sau mai nou, melodia house care răsună zgomotos de la telefonul din mână

Ei bine, ăştia pe care am avut ocazia să-i întâlnesc azi nu ştiu câte din trăsăturile de sus îndeplineau, dar ei erau mai "şmecheri": se plimbau prin parc cu bicicletele alea duble şi claxonau în disperare, şi fluierau şi mai aveau un pic şi zbierau doar să atragă atenţia.

Am înţeles faptul că aveau nevoie de loc să treacă, dar eu cred că 2 persoane nu ocupă toată aleea principală, deci nu văd rostul pentru care ei făceau atâta zgomot, vezi doamne să se facă loc ca să treacă ei. Extrem de "funny"(vorba prietenei R.), ce pot să zic?