Zăpadă pentru toţi şi toate

În ultimele zile a tot nins şi s-a aşternut trainic-mai bine de 20 de cm. Copiii au năpădit străzile, iar o parte consistentă din adulţi au renunţat la maşini. Parcă e alt oraş. Liniştit pe de-o parte, şi agitat în alt fel- de suflete de oameni, nu de motoare.

Puteam eu să pierd frumuseţea de afară? O iau frumos pe prietena B. şi ieşim prin minunatul nostru cartier, după cum şi formularea invitaţiei: „ la o bulgareală”; şi bulgăreală a fost!

Găsim un loc relativ nepopulat, ne facem noi muniţie, ne alergăm un pic, ţipăm, mi se năzăreşte mie să mă dau în tobogan, un tobogan plic cu zăpadă, bineînţeles. Ies vie din el, după ce-mi intrase zăpadă cam peste tot, pantalonii mi se udaseră bine, eu eram chiar încântată de „performanţa” mea, iar B. era crucită şi râdea.

Decidem să abandonăm operaţiunea „Bulgareală”, ne îndreptăm frumos spre magazin în ideea de a ne cumpăra ciocolată caldă şi să mergem să o bem la căldură. Trecem prin „gaşca cartierului”, nu suntem aclamate, nu păţim nimic deşi aveau toţi bulgări deja pregătiţi pentru eventualele victime. Eu eram şocată, ieşisem din şoc, când la ieşirea din magazin am văzut că de fapt ne aşteptau: erau cu toţii întorşi către noi, cu zâmbete „angelice” pe faţă. Să trecem printre ei ar fi fost sinucidere curată, de aceea am luat-o frumuşel printre maşini, mai grăbit, mai apăsat, mai rugându-ne în gândul nostru să scăpăm tefere. Bulgării ne treceau milimetric pe lângă cap, cred că unii ne-au chiar înnimerit, păcat pentru ei că spatele doar.

În uşoara urmărire, am mers pe o alee, care ducea la scara alăturată scarii mele de bloc. Mie îmi părea cea mai bună soluţie, ce dacă erau nişte copii pe acolo? Ne veneau până la burtă, ce dacă erau 4-5, ce puteau să ne facă?(Cam asta era în gândul meu)

Între timp „Gaşca cartierului” ne lăsase în pace, ne considera cauză pierdută, iar eu eram destul de foarte mulţumită.

Copii de pe alee s-au dat chiar la o parte ca să trecem. Eram impresionată de „bunele maniere” ale copiilor din cartierul meu, ştiind că am o părere foarte proastă despre tot ce ţine de el. N-am avut timp să fiu impresionată prea mult, s-a spulberat totul atunci când am început să simt loviturile din ce în ce mai rapide şi mai puternice(cred că se chinuiseră mult la bulgării aia pentru că erau foarte bine închegaţi). Am luat-o la fugă, nici nu-mi trecuse prin minte că or să ne alerge, erau nişte copii până la urmă. Ei bine, copii ăia alergau mai bine decât m-aş fi putut aştepta, se pare că-i subestimasem. Am tot alergat şi am tot luat la lovituri, până am ajuns la uşa de la scara mea de bloc şi-mi amintesc că prietena B. mă tot întreba de cartelă, cartelă pe care eu n-o aveam. Slavă cerului că interfonul doar ce se defectase, iar uşa este deschisă pentru toată lumea, deci nu aveam nevoie de nicio cartelă să intrăm.

Ajunseserăm în bloc. N-au avut tupeu să intre după noi, aici nu i-am subestimat. Mica aventură, foarte plăcută pentru ei şi mai puţin plăcută pentru noi se încheiase. Eram încărcate de zăpadă, ne-am scuturat un pic şi am urcat. Tata, când ne-a văzut a râs, iar când i-am povestit a râs şi mai tare. Acum, că vă relatez râd şi eu, dar să fiu pusă din nou în faţă cu o situaţie asemănătoare n-aş mai râde cu siguranţă.

Revelion început de pe 30

Vecinii mei s-au decis că nu-şi arată adevărata valoare dacă nu mă impresionează în fiecare zi cu ceva.

Ziua a început cu un nimic: o chitară care a fost chinuită până după-amiază, undeva deasupra.

În seara asta, pe mai puţin de -10 grade, au început revelionul. Artificii în faţa blocului, muzică la maxim venind dintr-o maşină, chiuieli, răcnete, câţiva nebuni care încing o horă. Oamenii n-au mai avut răbdare până mâine, au început de astăzi. Îi apreciez pentru curajul de care dau dovadă să stea afară pe aşa o vreme, zici c-ar fi miezul verii.

Până una alta, s-or mai linişti ei că frigul o să le îngheţe simţurile şi se vor da bătuţi mai devreme sau mai târziu.

Cert este că am numai vecini înzestraţi cu o mulţime de talente!

Băieţi de cartier

Când m-am mutat în cartierul unde locuiesc în prezent aveam cam 8 ani, şi abia la vârsta aceea eu am luat cunoştinţă cu aşa numiţii "băieţi de cartier". Ei aveau cam 17-18 ani pe vremea aia, erau mari şi tari, fumau la colţul străzii, stăteau nopţile la canapeaua de lângă blocuri, fetele mureau după ei, de revelioane făceau atmosferă în tot cartierul, muzica hip-hop necenzurată se auzea toată ziua din apartamentele lor, şcoala nu o prea frecventau, se luau de copiii mici, ne izgoneau din locurile lor, ne luau în râs când ne jucam, ne priveau cu superioritate, pentru că ei erau cei mai şmecheri(sau aşa se vedeau).

Acum lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată o dată cu trecerea timpului. Ei sunt deja la limita tinereţii, unii căsătoriţi, alţii cu copii, alţii muncesc pe unde apucă: unul la un atelier auto, altul ambalează fructe în Carrefour, ceilalţi nu ştiu cu ce se ocupă.

Ei mă privesc cu admiraţie azi, puţină invidie, poate nostalgie gândindu-se la vremurile apuse, tânjesc după ceea ce eu am, iar ei au pierdut datorită faptului că timpul a trecut în defavoarea lor. Practic eu am crescut sub ochii lor, am privit la ei şi am ştiut ce e bine să fac sau să nu fac când îmi va veni şi mie vremea.

Astăzi mă simt mândră uitându-mă la ei şi parcă îmi creşte orgoliul. Astăzi îmi dau seama că o să ajung şi eu în ipostaza lor, iar copii la care astăzi mă uit urât îmi vor da peste nas peste câţiva ani.

Timpul trece şi din păcate asta nu e în favoare noastră, sau cel puţin nu acum, când avem parte de cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Am face bine măcar să profităm cât putem de ea.