Sâmbătă dimineaţă – programare la stomatolog
Drumul până la cabinet a fost monoton, eram pe jumătate adormită, nu e de mirare că atunci când am deschis uşa maşinii pentru a coborî era să lovesc un biciclist, eu fiind cea vinovată că nu mă asigurasem. Noroc cu omul că s-a ferit şi a trecut 3 cm pe langă uşa maşinii.
Dar, când m-am întors spre casă, am luat maxi-taxiul. M-am aşezat frumos pe un loc, nerabdatoare să cobor. La o staţie, au urcat nişte ţigani : mama, bunica, si 3 copii cu vârste între 2-11 ani, cu haine specifice. Am avut o senzaţie de greaţă când am văzut că se aşează lângă mine. Mă aşteptam să miroasă urât, recunosc. Dar uite că mă înşelasem, nu miroseau deloc. După o cercetare mai amănunţită am obsevat ca aveau nişte haine chiar foarte curate.
Am rămas aproape stupefiată, când i-am auzit pe copii vorbind extrem de frumos româneşte şi corect gramatical. Deşi mama şi bunica lor vorbeau în ţigăneşte, ei răspundeau numai în română. Cei doi mai mari, doi băieţi ştiau şi să citească, mai ales că eu credeam iniţial că nu merg la şcoală.
Şi când am văzut şi ce dinţi impecabili au mi s-a parut nedrept faţă de mine că trebuie să mă chinui peste un an cu ai mei.
Unul din băieţi, chiar s-a ridicat în picioare ca să dea locul pe scaun unei femei.
Vedeţi voi, copiii aştia erau altfel decât ne-am fi aşteptat cu toţii. Erau ţigani, dar nu aveau un comportament de ţigani. Sau poate noi suntem cei care avem prejudecăţi, care întelegem totul prost şi-i includem pe toţi în aceeaşi categorie.
* Şi lecţiile de viaţă continuă*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu