Revelion început de pe 30

Vecinii mei s-au decis că nu-şi arată adevărata valoare dacă nu mă impresionează în fiecare zi cu ceva.

Ziua a început cu un nimic: o chitară care a fost chinuită până după-amiază, undeva deasupra.

În seara asta, pe mai puţin de -10 grade, au început revelionul. Artificii în faţa blocului, muzică la maxim venind dintr-o maşină, chiuieli, răcnete, câţiva nebuni care încing o horă. Oamenii n-au mai avut răbdare până mâine, au început de astăzi. Îi apreciez pentru curajul de care dau dovadă să stea afară pe aşa o vreme, zici c-ar fi miezul verii.

Până una alta, s-or mai linişti ei că frigul o să le îngheţe simţurile şi se vor da bătuţi mai devreme sau mai târziu.

Cert este că am numai vecini înzestraţi cu o mulţime de talente!

Tot omul mai face şi tâmpenii, nu?

În ultimul timp fac multe prostii(fără număr cum ar spune alţii), poate şi din cauza asta certurile cu mama sunt la ordinea zilei, mai ales acum când suntem amândouă acasă aproape întreaga zi.

Aseară sau, mai bine zis, azi noapte că era trecut de 1, mă tot foiam în pat. Îmi mutam perna când mai sus, când în jos. Evident că în foiala mea trebuia să dau ceva grămadă. Iar deşteapta de mine nu poate să ţină cana cu apă decât pe marginea noptierei, noptieră lipită de pat. La prima mişcare greşită a pernei, cana a fost vărsată, să nu mai spun că era plină, o gură nu băusem din ea.

O parte din apă ajunge peste mine în pat, o altă parte pe primul raft al noptierei, mai precis „Don Quijote de la Mancha”, care era lăsată deschisă cu semn pe la paginile 30 şi pe paginile cu probleme de economie nerezolvate încă, o altă parte a ajuns în unul din rafturile închise ale noptierei peste o anume parte a hainelor mele. Ce mai rămăsese în cană se scurgea uşor, uşor pe parchet, iar eu auzeam cum picură.

Abia la auzitul picăturilor am început şi eu să conştientizez ce se întâmpla. Mi-am aruncat laptopul din braţe cât colo, netul a picat instant şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi iau telefonul agitată şi să mă uit dacă e ok, să-l şterg, să-l pun în pat, abia apoi să ridic cana. Cana era deja goală, goală, bineînţeles. Primul lucru la îndemână, o bluză lăsată la uscat pe calorifer, o iau si o pun jos, pe udătură. Îmi iau frumuşel cartea şi foile, calculez pierderile, care nu erau chiar mari(avusesem şi noroc pe deasupra), îmi scot din raft hainele ude, le pun la uscat, şi decid că situaţia nu e gravă, că dimineaţă totul o să fie perfect. Totuşi mă gândesc că aş face mai bine să mă culc, că nu se ştie ce alte prostii pot să mai fac, era de-ajuns pe o seară. Sunt curioasă ce pagube o să mai cauzez astăzi. Sau de fapt, mai bine nu sunt!

Despre prăjiturile vecinei mele

Crăciunul a venit, m-a plictisit, a trecut. Acum, vecinii mei fac pregătiri intense pentru seara de revelion. Care mai de care îşi şterge geamurile, scutură covoarele, face cumpărături, se apucă de gătit.

Vecina mea de la parter ştie să facă un singur tip de prăjituri- nişte guguloaie cu cacao, cu o vişina la mijloc, date prin nucă de cocos. De 8 ani, îmi trimite în fiecare an, între Crăciun şi Revelion, prăjiturile la care ea e specialistă.

Ciudat este că, deşi de fiecare dată când văd prăjiturile încep să râd, le mănânc. Poate, doar pentru că le primesc o dată pe an, sau pentru că m-aş simţi prost să le arunc, mai ales că nu sunt rele la gust.

Până una alta, vacanţa se cam scurge, parcă nimic nu mă mulţumeşte îndeajuns, iar trecerea timpului nu face decât să înrăutăţească lucrurile.
Încep pe zi ce trece să-mi dau seama că eu şi blogging-ul o luăm pe căi diferite. Parcă nu mai e ce era, parcă cheful mi s-a dus, parcă nu mai am nicio fărâmă de talent. Sau poate doar nu mai am subiecte, poate sunt pretenţioasă eu şi nimic nu mi se mai pare că merită spus, poate încep doar să am o viaţă liniştită, fără evenimente sau efecte speciale.

Seara de Ajun

Lumea se pregăteşte în disperare pentru Crăciun şi-l aşteaptă cu atâta ardoare încât mă cuprinde sentimentul de vinovăţie că eu nu mă implic, că parcă nici nu ştiu că mâine e 25 decembrie.
Care cu cârnaţi, care cu decoraţiuni cu Moş Crăciun, numai eu stau şi ma uit la alţii.

De la Moş Crăciun îmi doresc multe: să mă facă să nu mai regret lucruri pe care le fac, să mă ajute să devin mai puternică decât sunt, mai impunătoare în anumite privinţe, mai înţelegătoare în unele situaţii, să mă plictisesc mai greu, să mă hotărăsc şi eu odată în privinţa carierei pe care o voi urma, iar în rest să mă păstreze aşa cum sunt.
Vreau să-i mulţumesc moşului pentru cadourile pe care ştiu deja că le-am primit şi care chiar au reuşit să mă bucure.

Până una alta, vă doresc "Crăciun fericit!"

Pregătiri de sărbători pentru vecinii mei

Vecinii mei s-au trezit la viaţă. Nu ştiu dacă spiritul Crăciunului e cel care a făcut să se întâmple asta, dar cert e că schimbarea situaţiei nu îmi foarte convine.

Ieri încercam să dorm. Unul din vecinii mei s-a apucat să-şi proporţioneze porcul cu un topor, că altceva nu poate pune românul, bineînteles, pe masa de Crăciun. Se auzea toporul lovind cu brutalitate şi furie oasele porcului. Simţeam că începe să mă proporţioneze pe mine, că a terminat deja cu bietul animal. După un timp a încetat.

Slavă cerului, încetase! Brusc eram iar adâncită prin portocaliul pernelor mele, probabil aveam şi un zambet radiant pe faţă. Apoi a început să se audă: Shontelle-Impossible. Iubisem melodia asta, apoi mă plictisisem de ea, cum fac cu orice lucru care îmi trece prin viaţă. Acum melodia era cântată cu disperare de vecina mea de deasupra, studentă la Medicină. Nu întelegeam, pur şi simplu nu întelegeam. De ce trebuia să behăie, să ţopăie, să facă un concert puternic în mijlocul după-amiazei? De ce atât de tare? De ce trebuia să se audă până în dormitorul meu, de ce nu mă lăsa să dorm? Pusese melodia pe Repeat, iar ea cânta încontinuu. Obosisem să-mi mai ţin una din mâini pe una din urechi, iar cu cealaltă ureche să mă împing şi mai mult în pernă. Obosisem să mă rog să tacă odată! Când, s-a întamplat! Melodia s-a terminat, imposibilul s-a produs, iar ea, vecina mea s-a oprit din cântat.

Era linişte din nou. Aveam din nou acel zâmbet tâmp pe faţă. Şi aşa am şi adormit.

Christmas is coming

Îmi miroase a sărbători. Este o atmosferă atât de plăcută: bradul împodobit, portocale, bomboane, ciocolată, colindele alea aşa frumoase în engleză, zăpadă peste tot, bătaie cu bulgări, distracţie la şcoală, lumea mereu bine-dispusă. Parcă ar fi raiul pe pământ.

Nu ar fi frumos să fie ala tot timpul? Aş putea suporta chiar şi frigul, ninsoare continuă, chiar şi gheaţa care mă face mereu să alunec, şi bulgării pe care mi-i iau în faţă!

Că tot e aproape vacanţă vă puteţi începe programul de filme, fie cu specific de Crăciun, fie filme siropoase, romantice, comedii, numai să intraţi şi mai tare în atmosfera sfârşitului de decembrie sau să vă numiţi că "întreprindeţi" ceva.

Moş Crăciun există sau Despre cum l-am găsit eu pe Moşul

Aţi fost minţiţi cu toţii că Moş Crăciun nu există, că părinţii sunt cei care vă fac daruri. Există! L-am găsit eu!

Este tinerel, mărunţel şi este şofer pe maxi-taxi. Mergeam în fiecare zi la şcoală cu Moşul, iar eu nu ştiam.

Ieri dimineaţă m-am urcat plictisită, bosumflată în maxi-taxi(era numai beteală peste tot), iar Moşul(şoferul cu o căciulă de Crăciuniţă) mi-a schimbat ziua. M-a întâmpinat cu un "Ho ho ho" voios şi m-a făcut să râd bună parte din drum.

În dimineaţa asta eram în întârziere şi am fost mulţumită când am văzut că maxi-taxiul "Caleaşcă a lui Moş Crăciun" nu plecase încă. M-am adresat şoferului cam în următorul fel:" Ah, credeam că l-am pierdut pe Moşu", la care el îmi răspunde:"Cum să-l pierzi pe Moş Crăciun? E imposibil să-l pierzi. Ia de la Moşu..." şi-mi dă în mână o dată cu restul şi biletul şi o bomboană.
Nu, nu i-am spus nicio poezie în schimbul boamboanei, doar i-am mulţumit şi m-am aşezat frumos la locul meu, ca la o serbare când fiecare se duce la locul său fericit că şi-a spus rolul fără să se încurce, iar Moş Crăciun i-a oferit ceva în dar.

Deci, dragilor, anul acesta nu aveţi de ce să vă faceţi griji, Moşul o să ajungă cu siguranţă la toată lumea, doar v-am spus că e tinerel şi voios tare. Dacă aveţi nevoie de pile la el, sau vă doriţi un cadou mai consistent, apelaţi la mine pentru că se pare că Moşul mă simpatizează.

"Prietenie,(...) putere, tinerete, fum"

M-am săturat să fie duminică, să mă trezesc târziu, să fiu obosită moartă, să mă străduiesc să mă refac şi să ştiu că am o grămadă de învăţat.

Aş vrea o vacanţă continuă. O distracţie continuă.

Să nu mai spun că vremea de afară e jalnică, chiar de lenevit.

Nu sunt în stare să concep un post cum trebuie, nici nu ştiu de unde dorinţa mea subită de a posta. Atât că deja mi se închid ochii.

LE: Am uitat să menţionez că deja m-am dat pe colinde şi pe portocale. Mai am să-mi împodobesc bradul şi m-aş simţi exact ca de Crăciun.

Condiţia umană a vecinilor mei

În general, aţi observat că am o problemă cu vecinii mei, sau poate au ei cu mine. Ultimile zile, de când cu bormaşina, a fost linişte. A fost de ajuns să moară unul din ei ca să se calmeze tot blocul.

Şi-or fi dat şi ei, oamenii, seamă că moartea nu iartă pe nimeni şi mai ales că nu favorizează pe nimeni. Unii au fost solidari cauzei, s-au unit, au ajutat familia mortului, restul s-au închis în casă, parcă fuseseră loviţi de ciumă, nu de o simplă moarte. Nu s-a făcut aşa mare tam-tam, l-au înmormântat creştineşte, iar acum toată lumea pare că a dispărut, parcă ar fi cu toţii plecaţi în vacanţă, nu am mai văzut sau auzit pe niciunul din vecinii mei în ultimile 2 zile, de când cu priveghiul mortului, zici că a murit întregul bloc.

Până una alta, din toată chestia asta am învăţat că trebuie să-mi tolerez vecinii, că nu se ştie când dau colţul atât ei, cât şi eu, şi e bine să ne despărţim "împăcaţi" unii cu ceilalţi şi măcar un "Bună ziua" aş putea să le arunc şi eu.

Atât am avut de zis, revin.

Vecinul meu şi noua sa pasiune

De câteva zile, unul din vecinii mei de deasupra, nu ştiu nici eu care, a început să-şi folosească tot mai mult bormaşina. A devenit ca un hobby pentru el, sau ştiu eu, o fi chiar sport extrem.

Ieri când eram sigură că vreau să învăţ pentru teză aveam o scuză: nu mă puteam concentra datorită zgomotului. Astăzi, nu mai trec cu vederea, vreau să mă odihnesc şi nu pot.
Şi îl aud în continuare. Parcă îi văd prin tavan şi printre etaje faţa satisfăcută şi fericită. Aştept să termine, să-mi cadă pereţii în cap, să pice blocul, că parcă asta şi-a pus în gând.

Bormaşina pare să fi devenit între timp buldozer, fiindcă zgomotul se amplifică. Devine enervant. Simt cum ochii îmi ies din orbite după noaptea nedormită care a trecut şi după toată energia pe care am terminat-o de consumat, într-un final, după o teză care a ieşit mai bine decât m-aş fi putut aştepta.

Şi încă se aude. Cred că vecinul meu se va plictisi de noua sa pasiune, abia după ce sunetul bormaşinei va deveni ca un cântec de leagăn pentru mine, iar eu voi adormi.

Despre cum se învaţă pentru o teză

Tipic mie şi multora din voi, lăsăm totul pe ultima zi.
Şi vin eu frumos de la şcoală cu gânduri serioase de a mă apuca de învăţat, imediat după ce mănânc. Niţel mai târziu, după ce-mi ascult melodiile preferate din perioada asta. După ce văd ce e pe la televizor.
Bun, deschid caietul. Înnumar lecţiile. Eh, sunt până în 15, sunt scurte, nici grele nu par, mai ştiu câte ceva de la clasă, am timp. Citesc prima lecţie, parcă pare un pic mai greu decât credeam. Mă ia somnul.
Mă culc. Mă trezesc peste 2 ore şi ceva. Gata, îmi fac o cafea să fiu strong toată seara şi mă apuc imediat. O iau de la jumătatea lecţiilor că acolo e materia mai grea, să scap de ea, gândesc eu sistematic. Îmi scot toate materialele posibile, le întind pe toate pe patul meu gigantic de mijloc, mă încurc în hârtii, precizări, deschid laptopul pe motiv „ nu ştiu nu ştiu ce, hai să caut pe net”. Verific facebook-ul, bineînţeles. Apoi îmi verific colegii, care sunt online, care învaţă, care ce mai face. Gata, hai, revin la oile mele. Mai învăţ o lecţie, mai dau un sms, mai citesc o data, mai reţin ceva. Sunt surprinsă în timp ce e trecut de ora 21, iar eu nu ştiu mare lucru. Nu-i nimic, că în maxim 2 ore adorm, pe motiv că mă trezesc mâine dimineaţă să repet ce „ştiu” sau să învăţ restul.
Mă bazez pe intuiţia mea „sclipitoare” şi sper că n-o să mă uit ca şi curca-n crăci la subiecte.
Wish me luck!

Universul conspiră împotriva mea

În ultimul timp n-am mai avut timp de blog, lumea mi-a făcut reproşuri, dar nu m-am sinchisit să scriu ceva, mai avem nevoie şi de distracţie.

Weekendul ăsta am ars-o, şi-am ars-o maxim(cei care mă cunosc ştiu). În seara asta mă sună un număr ascuns şi mă pune să ascult o manea. Primul instinct a fost să râd. Asta am şi făcut, am izbucnit în râs şi am râs câteva secunde bune. A oprit muzica, apoi am dat eu volumul la maxim să asculte şi respectivul muzica mea şi am pus telefonul lângă difuzor. Sigur că a dat şi el drumul la manea în continuare. Cred că nu i-a plăcut prea tare "jocul" pentru că după vreo 2 minute a închis:))

Şi ziceţi voi că n-ar fi prea mare coincidenţa ca cel care m-a sunat să o fi făcut la nimereala? Nu, cu siguranţă nu! Să vad cine recunoaşte:))

Despre "prinţesa Cassandra"

Casandra este o ţigancă de vreo 50 de ani, care vinde seminţe, pare un om bun şi pe care o ştie tot cartierul. Toţi şoferii de maxi-taxi socializează cu ea, află toate noutăţile despre meciuri, fotbalişti, primesc şi o mână de seminţe, uneori o mai şi iau pe gratis.

Astăzi că tot mersesem cu o pârâitoare alături de O., că el nu mai stă 3 minute să vină alt maxi taxi, nu a fost suficient. În seara asta s-a urcat şi Casandra în mijlocul de transport de la Crâng. Şi începe ea cu vocea ei "pătrunzătoare" să critice statul, "criza mondială", în timp ce mânca dintr-un sendviş cu usturoi. Mi se făcea rău, pentru că mirosul de răspândise peste tot, iar ea nu se mai oprea din vorbit cu mâncarea în gură.

Îmi amintesc că acum vreo doi ani, când învăţam după-amiaza, le zicea mereu şoferilor de maxi-taxi, uitându-se la noi , elevii, toţi la uniformă, cu ghiozane, plângându-ne unii la alţii că nu ne-am învăţat: "Săracii copiii ăştia...". Iar la sfârşit, când coboram în faţa liceului, se oferea să ne dea câte un pumn de seminţe, pe moca, din milă sau dorind să ne răsplătească într-un fel pentru suferinţa pe care i se părea ei că o îndurăm. Ea, obişnuită să umble toată ziua brambura, să se poarte ca în mahala, să se întreţină din ajutorul social şi "afacerea cu seminţele", vede şcoala ca pe un chin cumplit, căreia nu s-ar supune niciodată.

Amintindu-mi de chestia asta, am uitat şi de mirosul de usturoi, mi-am stăpânit sezaţia de vomă şi am iertat-o pe Casandra pentru ceea ce mă forţase să suport.

Ca de Sfinţii Mihail şi Gavriil

Astăzi mă întorceam de la şcoală, era soare şi plăcut afară şi parcă aş mai fi rămas în faţa blocului la taclale. Eram în mijlocul străzii şi am fost lovită subit de un sunet puternic. Nu mă înşelam, era o manea, din aia mai mult instrumentala. Dacă până la momentul respectiv nu mi se întâmplase sau nu văzusem nimic excepţional pe ziua de azi, cineva s-a gândit că lucrurile nu ar trebui să rămână aşa.

Muzica venea de la vecinii mei de bloc, care erau strânşi şi sărbătoreau. Grătarul cu mititeii şi friptura era în mijlocul drumului, sacul de cărbuni era şi el aruncat pe lângă, câţiva dintre vecini stăteau la canapea şi se jucau table, alţii aveau berea în mână, una dintre maşini avea uşa larg deschisă, fiind şi cauza sunetului care îmi plăcea la nebunie. Mi s-a dus tot cheful să rămân afară, cred că m-am şi oprit timp de câteva secunde în loc să înţeleg mai bine situaţia şi să reflectez.
Duminică nu era, înţeleg că o fi fost aniversarea vreunuia, dar la ora 1 jumate?

Eu, elev sârguincios, veneam de la şcoală după 6 ore de concentrare maximă şi studiu, iar ei nu făceau altceva decât să petreacă. Nu, nu erau la servici, unii nu au deloc loc de muncă, ei sunt într-o distracţie continuă. Şi nu înţeleg cum au bani să se întreţină sau cum îşi permit să stea aşa, zilnic, în faţa blocului.

Şi momentan zic că mi-ar plăcea să pot să fiu atât de lipsită de simţ, de responsabilitate, de frământări şi de problemele vieţii când o să fiu ca ei, dar sigur nu o să pot să stau în neştire şi să mă mulţumesc doar cu ce am. Asta pentru că eu am aspiraţii, dorinţe, aşteptări şi cu siguranţă vreau mai mult de la viaţă decât să stau zilnic în faţa blocului.

Despre vecinii mei cei alcoolici

În seara asta nu aveam de gând să scriu post nou, dar m-a luat lumea în primire: că ce-i cu mine, că eu la 2 zile trebuia să public ceva, că au chef de citit. Ca să-i mulţumesc o să vă povestesc ce-am păţit eu azi.

Sigur v-o amintiţi pe ţigăncuşa care îmi cerea un leu ziua în amiaza mare pe modelul: "fă, dă-mi un leu, că ştiu eu că ai bani". Astăzi am trecut iar pe lângă ea, însoţită de O. şi G. De data asta nu mi-a mai cerut bani, dar să nu credeţi că m-a ignorat. Îndemna câinele de lângă ea să mă "mănânce de pantofi", pe un ton copilăros, amuzant. Astăzi am râs şi mi-a plăcut de ea.

Mai târziu, ajunsă la ţară, n-am putut să intrăm în curte. Vecinul meu, Jan, bătrânul cult de 60 de ani, ajuns în situaţia foametei, ia băutură pe datorie şi se face criţă de câteva săptămâni încoace într-una. Stătea în mijlocul drumului, tăvălit pe jos, în faţa porţii noastre. Hai că ne-am dat jos din maşină şi ne-am dus la el.
"Hai mă, dă-te să intrăm în curte"
El n-avea nicio gară, se făcea că nu aude. Ajunsesem să ţip ca să audă. Intrasem la bănuiala c-ar fi mort. De fapt, era doar beat-mort. Scoate un mârâit într-un târziu, apoi un geamăt. Mama face mişto de el şi se oferă să-i aducă o pătură. El prinde gluma şi spune " Nu!". Se enervează ai mei, îl iau de mână şi îl dau într-o parte. Intrăm în curte, el se auzea bolborosind afară. Cu chiu cu vai îl duce tata până la poarta lui, 2 metri mai încolo. Îl bagă înăuntru, mai mult târâş. Bineînţeles că după ce a luat mâna de pe el, Jan a căzut. A început să jelească, să înjure dar nu se putea înţelege ce spune. L-am lăsat în pace cu o urmă de dezgust.

Probabil mâine dimineaţa se va trezi în curte. Încă nu e aşa frig afară să mă îngrijorez că o să îngheţe, iar dacă s-ar întâmpla asta şi-ar merita-o. Totuşi, se poate târâ până la uşă şi să ajungă în casă, unde o să fie aproape la fel de rece ca afară, pentru că nu are ce să bage pe foc.

Cum să te îmbeţi ca ultimul om? Cum să faci asta în fiecare zi? Cum să nu-ţi pese ce mănânci sau unde dormi? Mâine n-o să regrete nimic, o să-şi ceară scuze, dar o s-o ia de la capăt cu băutul.
Şi să-ţi fie milă când se plâng de foame?

Despre părinţii prea implicaţi în educaţia copiilor

În seara asta s-au întâlnit ai mei părinţi cu nişte foşti vecini la cumpărături. Bineînţeles, că ei, oameni civilizaţi fiind, i-au întrebat pe respectivii vecini ce mai fac, ce clasă le e copilul, întrebări pe care şi le adresează lumea după ani în care nu a mai vorbit.

Au primit următorul răspuns de la mama copilului: " Oana a noastră e clasa a 9a la liceul X(paradoxal, acelaşi liceu cu mine), la filologie-bilingv. Eu ştiu exact ce-mi doresc pentru ea pentru mai departe, am totul plănuit. Fata voastră la ce clasă e? Ce facultate o să urmeze?"

Ai mei, mulţumesc lui Dumnezeu că-i am pe ei ca părinţi, i-au spus că nu m-am hotărât încă, şi că este alegerea mea, ei nu mă pot decât sfătui, nu-mi pot impune la ce facultate să merg. Cu asta i-au cam închis gura.

Niciodată nu am făcut ceva doar pentru că aşa mi-au spus părinţii, ci pentru că aşa am crezut eu că trebuie. În niciun caz nu aş urma cariera pe care mama mea o visează pentru mine. Mi se pare că este hotărârea mea, că numai eu pot şti ce anume îmi place, la ce mă pricep şi ce meserie aş putea să am tot restul vieţii. Poţi să afli aceste lucruri din clasa a9a, cu câteva săptămâni înainte de bac, după ce termini prima facultate, sau niciodată.

Încă merg pe principiul "Lasă că am eu timp să decid..."

Nemulţumire tipic omenească

Cu toţii suntem nemulţumiţi: unii că n-au ce îşi doresc, alţii pe cine îşi doresc, alţii că n-au parte de timp liber, alţii că se termină weekendul.

Aşa eram eu ieri. După un weekend tare frumos şi palpitant, am o avut o faţă tristă rău tot drumul spre casă. Niciodată nu sunt mulţumită de ce mi se oferă, oricât de mult ar însemna. Şi nu-mi dădeam seama de asta. Mi se părea că mi se cuvine totul, chiar şi o vacanţă de o viaţă întreagă în care nu mai e nevoie să învăţ, să muncesc, iar resursele financiare vor veni de la sine.

Asta până am văzut că se poate mai rău. Am mers vreo 10-15 minute până la ţară că tot era în drumul nostru. Am coborât din maşină cu cât de mult nechef se poate şi îl tot întrebam pe tata ce căutăm acolo, de ce nu mergem direct acasă? Dar se pare că trebuia să merg ca să redevin eu, cea normală şi cu picioarele pe pământ. La colţul gardului nostru, erau 3 copii, sfioşi care au venit imediat lângă poartă cum mama i-a strigat. Aveau între 7 şi 10 ani, cam aşa şi erau ca vai de capul lor. Nu ştiu dacă erau jegoşi sau doar foarte batuţi de vânt, dar mi-a fost milă de ei. Mama o întreabă pe o fetiţă ce face tatăl ei, dacă îi merge bine, dacă a mai sunat(se pare că era plecat in străinătate la muncă în construcţii). Nu ştiu exact ce a zis fetiţa, ceva că ar trebui să sune şi că nu-i merge aşa bine. Părinţii le sunt şomeri şi abia au bani ca să-i îmbrace de şcoală şi să le dea de mâncare.

Mama le-a dat ceva să ronţăie, nişte mere parcă, iar ei au sărit imediat pe ele. Apoi am aflat de la ei că au vacanţa aia de o săptămână, de care ne bucuram cu toţii când eram la 1-4. La întrebarea mea, ce fac ei în vacanţă, mi-au spus că nimic, stau şi ei "p-aicea" pe drum, se mai joacă, mai au şi teme, că le-a dat "doamna" exerciţii multe...

Atât, că după-aia am plecat. Dar mă gândesc aşa: oricâte am avea nouă tot ni se pare că ni se dă prea puţin. Câte nu ne oferă nouă părinţii, "doar ca să-i fie copilului bine"? Şi câte mofturi nu facem? Dar dacă am fi trăit undeva la ţară, într-o zonă uitată de lume, unde adio Mall, cafenele, internet şi altele. Şi totuşi poate pentru ei ceea ce trăiesc e mai bun, poate aia e distracţia cu adevărat, să umbli jegos, pe drum, prin frig în toiul toamnei. Poate că dacă am vedea asta mai des, am aprecia mai mult ceea ce avem.

Ca de weekend

Zilele de vineri întotdeauna vin cu ceva bun: începând cu Dansez pentru tine(pentru fani), majoratele şi restul petrecerilor din weekend, shopping(pentru fete), ieşiri în oraş, văzut minim un film, arzând-o aiurea şi până la temele pe care le facem duminică seara.

Vinerea asta e una friguroasă, dar însorită. Pentru mine este o zi tare frumoasă şi nu e aşa doar pentru că am luat 10 la un test, deşi greşisem considerabil şi mă resemnasem la ideea unei note ceva mai mici(7-8). Nu doar datorită timpului petrecut cu una dintre cele mai bune prietene în Mall, nici mersului de una singură pe stradă simţind frigul, dar străduindu.mă să ţin ochii deschişi datorită soarelui; un lucru neimportant a făcut-o să fie printre cele mai bune zile ale mele.

Îngheţasem de frig în staţia autobuzului şi mă durea spatele de la geanta-ghiozdan incredibil de grea, iar când m-am urcat în maxi-taxi eram zâmbitoare şi-mi venea să-i mulţumesc lui Dumnezeu cu toată puterile care-mi mai rămăseseră. Aşteptam restul de la ultimii mei bani(mă mir cum îi păstrasem şi pe-aştia) şi mi-am aruncat privirea pe bordul maşinii. Şi ce să văd? O minunăţie compusă din cutii de prăjituri apetisante, jeleuri şi bomboane. Mă simţeam ca un copil care nu-şi mai ia ochii de la vitrina unui magazin de dulciuri. Şoferul, foarte drăguţ, mi se adresează: serviţi o prăjitură, domnişoară. Dar ce mi-a trecut mie prin cap, că m-am decis că nu iau... Mi-era jenă oarecum şi mă şi mustra conştiinţa că mănânc prea multe dulciuri, care se cam depun. Am spus ceva gen: Mulţumesc frumos, dar azi am mâncat deja prea multe dulciuri. La mulţi ani dacă e ziua dumneavoastră.

Mi-a mulţumit pentru urare, iar eu m-am dus şi m-am aşezat. Mi s-a părut tare frumos gestul lui. Cum ar fi să ne împărţim cu toţii ziua de naştere cu tot restul lumii, chiar şi cu străinii? Ne-ar transforma în nişte oameni mai binevoitori, mai amabili, mai buni. Şi nu e doar de dragul de a zice, dar mi-a plăcut mult întâmplarea sau ideea.

Am o zi excelentă, care încă nu s-a sfârşit, deci mai am timp să mă bucur de ea!

Despre Tanti Coca si personalitatea ei uimitoare

In blocul de vis-a-vis, la etajul 4 sta o femeie care ma amuza teribil. O cheama Coca, iar tot cartierul o stie ca tanti Coca. E pensionara, are dioptrii extrem de mari si vorbeste cu toata lumea. Sta toata ziua cu ochii pe geam si stie tot ce se intampla. De cate ori ma vede deschizand fereastra sau scuturand ceva, tanti Coca ma intraba de la geamul ei: " Hei, ce faci?". Iar eu ii spun ca fac bine. Probabil ma confunda cu mama. Intr-un timp o intreba pe mama ce mancare face.

Daca nu e ea la geam, e barbatul ei, pe care il cheama Nelu. Si de cate ori tanti Coca vine singura de la cumparaturi, striga din strada la barbate-su: "Neluuuuu!". Nelu nu-i raspunde pentru ca n-are chef sa vina inaintea ei sa o ajute cu plasele. Ea striga din nou. Apoi suna la interfon. Nelu nu stie sa-i dea drumul in bloc. Iar tanti Coca tipa la el: "Hai ma, ce dracu faci?"

Mai nou, tanti Coca, de plictiseala, face munca voluntara la alimentara de langa blocurile noastre. O vezi aranjand legumele, fructele si invartindu-se dintr-o parte in alta. Aseara, le dirija pe vanzatoare: "Haideti, mai repede, mai repede, ca ne apuca revelionul aici".
M-am abtinut sa nu rad.

Nu, tanti Coca nu e nebuna, dar are si ea piticii ei. Pentru mine e o femeie de treaba, care ma binedispune de cate ori o vad/aud. Cat eu scriu acest post, ea sigur sta pe scaun in balcon, cu catelul pichinez in brate. Apoi o sa lase catelul jos si o sa-si dea ghivecele de flori afara. Apoi sa le duca la loc, inauntru. Apoi o sa ia iar catelul in brate. Treaba in casa nu are, pentru ca o face Nelu. Daca se plictiseste, o sa-i spele toti maimutoii nepotului ei si o sa-i atarne pe sarme. Ii spala des. Tanti Coca are prea multa energie, dar nu prea are unde sa o foloseasca.
Ce frumos o fi sa fii pensionar si fara griji...

Nu putem trăi fără Minune?

Propabil aţi auzit despre scandalul în care sunt implicaţi Adi Minune şi Salam, în urma căruia cei doi ar putea fi arestaţi. Dacă nu, aflaţi acum.
Nu m-a interesat subiectul în sine, nici măcar nu ştiu ce-au făcut de sunt cercetaţi. Am rămas mască de interviul pe care l-a dat "Copilul minune", mai ales câteva din replicile lui:

(Se punea problema reţinerii lor pentru 7 ani)

" În primul rând, 7 ani fără Minune(vorbea despre el la persoana a3a) nu puteţi trăi pentru că eu sunt tot ce înseamnă muzică.

Replica mea: "Aolo", serios? Ia să facem un experiement. Stai tu 7 ani în închisoare şi să vedem dacă vom supravieţui noi, poporul român. Eu cred chiar că ne-ar prinde bine, poate ne-am mai decocalariza puţin. Desigur că aştia sunt în stare să scoată "hituri" chiar şi din închisoare, gen: "să moară duşmanii mei care au vrut să mă închidă" sau "nevastă vezi să nu mă-nşeli".

"Eu pot să povestesc ca să ştie toată ţara ce s-antâmplat de când a venit Adrian până a plecat Adrian"

Continui să nu înţeleg de ce vorbeşte despre el la persoana a3a.

"Eu am primit două cetaţii, dar am fost de 3 ori la poliţie... Le-am lăsat numerele mele de telefoane încât să decurgă dosarul exact cum trebuie... nu ştiu dacă m-am exprimat bine"

"Eu nu favorizez nimeni ca să fac rău copiilor mei"


Nu ma aşteptam ca un cântăreţ de manele să ştie să vorbească corect gramatical, dar să declare că nu putem trăi fără el a fost de-ajuns. Deci, "oooo, viaţa meaa" să fii sănătos, nu mă interesează dacă vei fi sau nu arestat, dar vreau să te asigur că populaţia "sănătoasă" a României va trăi foarte bine şi fără tine.

Acte de altruism in maxi-taxi

În ultimul timp suntem egoişti cu toţii şi nu, nu e datorită crizei. Societatea şi noi înşine ne-am făcut să devenim aşa. Am uitat şi de respect şi de acte de politeţe.

Astăzi m-am urcat în maxi-taxi de la şcoală spre casă şi s-a înnimerit în aşa fel încât nu am mai găsit loc liber pe scaun. Un băiat de la mine din liceu(i-am remarcat uniforma, nu că l-aş fi cunoscut), care se urcase şi el la aceeaşi staţie, dar găsise un scaun liber se întoarce spre mine şi mă întreabă dacă vreau să stau jos, în locul lui.

I-am zâmbit, i-am mulţumit frumos şi m-am aşezat că doar nu refuzam...

Eram oarecum şocată. Nu-mi oferise locul datorită frumuseţii mele "orbitoare", ci din respect pentru o fată/domnişoară şi ar fi făcut la fel pentru oricine altcineva. Nu mi se mai întâmplase asta demult şi nici eu nu-mi amintesc să mai fi oferit locul meu vreunei gravide sau bătrâne în ultimii ani. Nu pentru că n-ar mai exista gravide sau bătrâne care stau în picioare, ci pur şi simplu pentru că nu m-am simţit. Am devenit nesimţită mai pe româneşte. Şi nu numai eu, marea majoritate a lumii.

Ţie de când nu ţi-a mai oferit cineva locul lui pe scaun sau de când nu te-ai ridicat tu în picioare ca să se aşeze altcineva?(Nu vă pun întrebarea ca să-mi răspundeţi mie neapărat, ci mai ales vouă înşivă)

Ziua în amiaza mare

Să nu mai fiu întrebată vreodată ce am cu ţiganii. Singura întrebare care se acceptă este ce au ei cu mine.
Ziua "palpitantă" a început după ce am ieşit de la ore. Treceam cu "pretenii" O. şi I. prin centrul oraşului. O ţigăncuşă de-o şchioapă (îmi ajungea până la buric) , cu o basma înflorată pe fundal galben pe cap şi cu fustă lungă, se apropie de mine şi mi se adresează răstit:"fă, dă-mi şi mie un leu!" Parcă eu aş fi fost prietena ei din mahala şi o împrumutam cu bani. Înainte măcar se cerşea altfel, gen:" fata, dă-mi şi mie un ban..." Nu, domnule, asta voia un leu.

Cred că O. şi I. începuseră să râdă, dar eu în astfel de situaţii sunt pacifistă şi o iau cu binişorul: "Nu am, vezi tu ca am eu bani?" şi-i arăt că am mâinile goale, ca şi cum daca aş fi avut o grămadă de bani i-aş fi ţinut fix în mână. Mă aşteptam să creadă, dar de unde: "Hai fă, dă-mi, că ştiu eu că ai bani". Slavă cerului că a găsit pe cineva care părea mai "bogătan" sau mai darnic şi m-a lăsat în pace.

Mai târziu, am ajuns în faţa blocului cu O. Una din mesele înconjurată de canapele era ocupată de femeile de la noi din bloc care n-au ce face acasă. La cealaltă stătea un ţigan-model cerşetor, jegos, pe jumătate vopsit blond şi în tricou, pe când afară nu era chiar aşa de cald.
Şi tot dichisea el ceva pe măsuţă şi stătea concentrat acolo, că nici nu ne-a observat pe mine şi pe O. La început mie mi s-a părut că se pregătea de tras pe nas. Avea foiţe şi foiţe şi le tot sorta şi le pregătea de rulat. Apoi am văzut că era iarbă. Omar s-a uitat mai atent şi zice că era marijuana.(că noi şi ştim exact cum arată marijuana) Eu m-am uitat la femeile de vis-a-vis care n-aveau nicio gară cu ce făcea el, în timp ce copiii lor se jucau peste stradă, în parc. O. râdea. Eu nu aveam aşa mult chef de râs, mi se părea că aşa ceva nu se poate întâmpla în miezul zilei, în mijlocul lumii.

Şi să mai îmi reproşeze cineva că nu dau bani la ţiganii cerşetori...

Mi-am revenit!

După plâns de pe urma verii, căldurii, a lenevitului non-stop, a libertăţii, după ciocnirea de venirea şcolii, după pierderea oricărui chef de viaţă, a entuziasmului, a umorului, a oricărei urme de fericire isterica... mi-am revenit.

Fiecăruia ne trebuie un imbold, o mişcare care să ne motiveze să schimbăm ceva la starea în care ne aflăm.
Mi-am dat seama că nu o să am nimic de câştigat dacă continui tot restul anului să merg în scârbă la şcoală, din contră. Dacă nici printre prieteni nu ne mai putem simţi bine, atunci unde?

Am stat şi m-am gândit că e abia început de toamnă şi dacă acum mă plâng de frig, în ianuarie când nu or să fie mai mult de 0 grade dimineaţă nu o să mai am mai mult ce să fac.

Poate în ultima vreme nu am avut mulţi dintre noi o parte fascinantă de viaţă, dar sunt perioade şi mai frumoase şi mai puţin frumoase, peste care oricum trebuie să trecem şi pe unele chiar să le lăsăm în urmă. Dacă începem să ne deprimăm unde ajungem?

Deci nu. Aşa nu se mai putea şi sunt tare bucuroasă că am reuşit să mă mobilizez, să mă obişnuiesc cu programul meu de toamnă, să reîncep să văd partea frumoasă a lucrurilor şi să mă bucur de viaţă.

Dacă măcar aţi încerca să faceţi şi voi acelaşi lucru sunt sigură că ar începe deja să vă fie şi mai bine.
Până una-alta, Stiva`s back!

Frig. Prea frig.

Temperaturile de afară au fost în această săptămână sub 10 grade, iar trecerea de la cald la foarte frig a fost neaşteptată şi bruscă.

Am tremurat toată săptămâna, răceala încă-mi persistă, fusta de la uniformă mi-a fost fluturată de vânt, am stat cu geaca pe mine şi cu eşarfa la gât în clasă(alături din mulţi dintre colegii mei), iar pe stradă am alergat la propriu ca să ajung cât mai repede acasă, la căldură.

Am stat şi mi-am stors creierii şi nu am înţeles de ce ne ţin să îngheţăm la şcoală. Mi s-a spus că au nu ştiu ce defecţiune. Păi nu mai bine ne dădeau nouă o mini-vacanţă să stăm liniştiţi, la căldură la casele noastre? Sunteţi de acord cu mine? Pai, mie mi s-a urât să ajung degerată acasă şi să-mi ia jumătate de oră ca să îmi revin. Să nu mai spun de mâinile mele care sunt reci în permanenţă...

S-a întâmplat totul de parcă frigul ne-a luat nu numai căldura trupului, ci şi entuziasmul, buna-dispoziţie, fericire, simţul umorului, e ca şi cum s-a terminat cea mai bună parte a vieţii noastre. Asta e cu adevărat trist. Asta nu se poate încălzi o dată cu venitul acasă, cu statul aproape de calorifer, cu vizionatul de filme, sau cu o ciocolată caldă. Pur şi simplu nu...

Dureri în gât sau cum se vindecă o răceală cu îngheţată

Multă lume e răcită în perioada asta şi nu ai cum să eviţi contactul cu prietenii tăi, oricât de răciţi ar fi ei. În plus, să ai oră de aerobic, după care să ieşi înfierbântat şi transpirat pe stradă, nu poate să-ţi aducă nimic bun.

Aşa se face că m-am trezit sâmbătă dimineaţă cu o durere îngrozitoare de gât. E exact senzaţia aia de mărăcini în jurul gâtului, sigur ştiţi reclama. Tot auzisem eu de un fel de mit cu îngheţata: dacă te doare în gât mănâncă o îngheţată şi te vei simţi perfect. Am trecut peste faptul ca e octombrie, mai ales că am prieteni buni care mă susţin orice mi-ar trece prin cap, am mâncat o îngheţată delicioasă(cred că a fost cea mai bună din toată vara, deşi nu mai e vară de ceva vreme), am băut şi rece, am lăsat şi ceaiul deoparte, doar-doar să-mi treacă durerea în gât, am mers pe principiul " ori la bal ori la spital".

Cred că undeva am greşit, pentru că astăzi mă simţeam chiar mai rău ca ieri încă de când m-am trezit, ba chiar îmi curge şi nasul şi am ajuns deci undeva aproape de spital(nici vorbă de bal), de fapt am alergat înnebunită spre farmacie.

Încercaţi şi voi mitul cu îngheţata şi poate la voi va funcţiona. Până una-alta eu sunt fericită că măcar am savurat o îngheţată minunată, deşi acum sunt lipsită de simţul gustativ.

Vreme de beţie

Azi plouă când mărunt şi des, când cu picuri mari, grele dar rare. Însă plouă, plouă într-una de azi dimineaţă. Vremea frumoasă a apus, toamna vine hotărâtă să rămână.

Am cărat toată săptămâna trecută de umblelă, chiar şi începutul săptămânii acesteia, chiar dacă a fost numai soare. Până azi, când dimineaţă mi-am scos umbrela din geantă, spunându-i revoltată mamei că m-am săturat să o iau degeaba. Wrong. Se pare că astăzi nu aş fi luat-o degeaba. Nu, chiar nu, şi aşa n-aş mai fi venit leoarcă acasă, din cap până-n picioare.

Unde mai puneţi că m-am trezit să mă încalţ şi cu balerini din cârpă?
Se pare că astăzi am fost ghinionistă. S-ar putea să mi se tragă de la tanti Ghicitoarea.

Ghicitoare, rezolv orice problemă!

Dacă aveţi probleme financiare, probleme de sănătate, probleme familiale, probleme pe plan sentimental, probleme pe plan profesional, probleme cu blesteme, "apelaţi cu încredere" la ghicitoarea Maria, "cea mai puternică prezicătoare", "rezolvă orice problemă".

Ce nu înţeleg eu e de ce afişul are pe el pictaţi nişte îngeri, ca şi cum "vrăjitoria" ar avea vreo legătură cu puritatea sau cu raiul.
Iar faptul că prezicătoarea care e cu siguranţă o impostoare poartă numele Fecioarei Maria e deja peste limită.

Şi nu, ele nu sunt obligate să plătească impozite pe venit la stat, pentru că domnii Băsescu şi Boc stau şi o freacă aiurea, habar n-au cu ce se mănâncă economia şi de unde ar putea scoate bani.
Se poate vedea cu atenţia ce "casă micuţă" se ascunde în spatele afişului. Oare cu ce bani a fost construită? Vă spun eu: în niciun caz cu bani munciţi cinstit.

Pe mine sigur o să mă ajungă blestemelei vrăjitoarei lu' Peşte Prăjit pentru că mi-am permis să fotografiez afişul şi să fac poza publică pe blog. Dar voi dacă aveţi nevoie, "apelaţi cu încredere", mai alea că tanti prezicătoarea are telefoane pe 2 reţele. Mă ţineţi la curent în caz de vă hotărâţi, mai ales că sunt curioasă de ce sumă de bani o să fiţi jefuiţi, doar ca să "vă fie adusă bucuria în casă".

Ce este substantivul?

Aseară stăteam pe o bancă în parc cu câţiva prieteni. Vine la noi un cerşetor, trecut de 50 de ani, avea faţă de beţiv şi îşi începe discursul: " ajutaţi-mă şi pe mine cu cât puteţi, sunt bolnav de arterită, dacă vreţi vă arăt(eu eram pe punctul de a mă ridica şi a pleca)..."
Între timp o prietenă îl întreabă dacă îşi cumpără ceva de băut. Eu îi spun că alcoolul face bine din când în când, el spune răspicat că nu.
Un prieten îi întinde un leu.
Ne aşteptam să plece.
În schimb, în loc de mulţumire, el ne spune (ca un elev care e ascultat de profesoară): "Substantivul este partea de vorbire care defineşte fiinţe, obiecte şi fenomene ale naturii".
Noi eram şocaţi.
Eu, ironică, îl întreb:"Dar verbul ce e?"
El: " O mişcare!"
L-am felicitat, ne-a urat sănătate şi a plecat.

Chiar am rămas impresionată...

Cal de vânzare.

Pe modelul avem "di toati":
bolţari, porci mici(nu de-aia mari), ţiglă şi cal.
Preţuri negociabile, dar nu dăm gratis.
Locaţia: strada Transilvaniei(sau mai bine spus Simileasca)
Pentru detalii puteţi accesa http://ţiganiivânddetoate.ro


Nu pot să spun decât "bietul animal" şi nu e nicio fericire pentru el că o să fie vândui altui ţigan care o să-l exploateze la maxim şi el.

Băieţi de cartier

Când m-am mutat în cartierul unde locuiesc în prezent aveam cam 8 ani, şi abia la vârsta aceea eu am luat cunoştinţă cu aşa numiţii "băieţi de cartier". Ei aveau cam 17-18 ani pe vremea aia, erau mari şi tari, fumau la colţul străzii, stăteau nopţile la canapeaua de lângă blocuri, fetele mureau după ei, de revelioane făceau atmosferă în tot cartierul, muzica hip-hop necenzurată se auzea toată ziua din apartamentele lor, şcoala nu o prea frecventau, se luau de copiii mici, ne izgoneau din locurile lor, ne luau în râs când ne jucam, ne priveau cu superioritate, pentru că ei erau cei mai şmecheri(sau aşa se vedeau).

Acum lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată o dată cu trecerea timpului. Ei sunt deja la limita tinereţii, unii căsătoriţi, alţii cu copii, alţii muncesc pe unde apucă: unul la un atelier auto, altul ambalează fructe în Carrefour, ceilalţi nu ştiu cu ce se ocupă.

Ei mă privesc cu admiraţie azi, puţină invidie, poate nostalgie gândindu-se la vremurile apuse, tânjesc după ceea ce eu am, iar ei au pierdut datorită faptului că timpul a trecut în defavoarea lor. Practic eu am crescut sub ochii lor, am privit la ei şi am ştiut ce e bine să fac sau să nu fac când îmi va veni şi mie vremea.

Astăzi mă simt mândră uitându-mă la ei şi parcă îmi creşte orgoliul. Astăzi îmi dau seama că o să ajung şi eu în ipostaza lor, iar copii la care astăzi mă uit urât îmi vor da peste nas peste câţiva ani.

Timpul trece şi din păcate asta nu e în favoare noastră, sau cel puţin nu acum, când avem parte de cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Am face bine măcar să profităm cât putem de ea.

Peripeţii în maxi-taxi

De fiecare dată când se îmtâmplă ceva amuzant în autobuz(maxi-taxi în cele multe cazuri) se înnimereşte să fiu însoţită de cineva, special ca să nu mă mai pot opri din râs.

Astăzi mă întorceam de la şcoală cu prietenul O., cu maxi-taxiul. Şoferul se poartă din totdeauna ca un nebun(de-aia îi şi spunem "Nebunul"), dar azi a întrecut măsura.

După ce mă amuzase pentru început o femeie pe la 45-50 de ani, toată în roz(haine, geantă, unghii, şuviţe roz pe părul blond), nişte ţigănci, a continuat cu şoferul, care s-a dat jos după un elev care tocmai coborâse, strigând la el: "bai maimuţoiule, dacă mai trânteşti uşa, te iau şi-ţi fac şi-ţi dreg (nu ştiu exact cu ce l-a ameninţat) că nu e prima oară când faci aşa".

A mai coborât o pasageră care a trântit şi ea uşa. Şoferul deja făcea spume (la figurat doar), îi face alăia semne disperate, gen " ia-uite băi, altă nebună". Noi, restul rămaşi în maxi-taxi eram uşor îngroziţi, ne pierise între timp cheful de râs, plus că ne era frică să nu se ia şi de noi când vom coborî.

Mai mergem un pic, îl roagă pe şofer o bătrână "să o lase şi pe ea când dă colţul". El, nervos, ironic, se făcea că nu înţelege şi-i explică femeii că el nu are de gând să dea colţul(să moară adică), pentru că el se simte bine. Prietenul O. a început să râdă în hohote, eu încercam să mă abţin pe cât posibil, ţigăncile se holbau la noi. O lasă pe biata femeie până la urmă la colţul străzii şi venise vremea să coborâm. Atunci au început ţigăncile cu limbajul lor specific:"Hai fă să coborâm dracului", "Stai fă, ai răbdare fă!" ...

Cam atât am auzit, că abia aşteptam să coborâm, să nu înjure şoferul, să ajungem la casele noastre, că deja ne-a obosit şcoala din primele zile.

Later Edit: Prietenul O. mi-a reproşat că am uitat ceva. Una din ţigănci, când şoferul ţipa la elevul ăla, a spus cu o voce de speriat: " Ia uite ce comunist băiatul ăsta"(voia să zică: ce comunist e băiatul ăsta). Normal că nu ştia cine sunt Marx şi Lenin, dar nu o doare gura să zică şi ea ceva, mai bine spus să se bage aiurea în seamă.

Ultima zi de vacanţă

Am observat ca oraşul a fost cuprins de o atmosferă aparte în după-amiaza/seara asta: era soare, erau frunze ruginii pe bulevard, oamenii erau numeroşi, tinerii profitau de ultimile ore din vacanţa mare, şi parcă totul era aparte. Era frumos, gen ultimile clipe de viaţă normală înainte de sfârşitul lumii.

În cofetăria-cafenea unde am fost, chelneriţele stăteau degeaba, se uitau pe Acasă TV la o "telenovea" la plasma agăţată de perete, iar şoferii de pe stradă aveau chef de distracţie: unii claxonau aiurea, alţii făceau cu mâna, unii chiar ne salutau pe bune.

Bunădispoziţia era peste tot deşi oamenii nu aveau nimic de făcut. Tocmai asta mi-a plăcut.

Vă doresc un an şcolar plin(nu la modul dificil), dar cu situaţii palpitante ca să nu aveţi timp sa vă plictisiţi, cu profesori indulgenţi, cu colegi noi draguţi, cu note mari şi luate pe merit, cu acumulat de informaţii importante pentru orice om cu pretenţii, cu multă fericire şi cu mult entuziasm. La fel îmi doresc şi mie. Să aveţi o primă zi de şcoală impecabilă, însorită, fără bătături de la balerini/pantofi, fără dresuri rupte(pentru fete), minunată, şi poate ne vedem mâine.

Cum să te însori la 18 ani?

Astăzi am aflat că un vechi prieten din copilărie, de la ţară, pe care nu l-am văzut de mai bine de 10 ani, s-a însurat(dacă am fi păstrat legătura pun pariu c-aş fi fost invitată la nuntă). Şi nu avea decât 18 ani.

Când noi, ceilalţi avem o lume întreagă în faţă, un drum anevoios spre o carieră de succes, nu ne stă mintea decât la distracţii şi relaxare, el a decis să-şi limiteze toate aceste oportunităţi, să renunţe la şcoală, mai pe româneşte: "să-şi pună pirostriile în cap".

El are acum o mulţime de responsabilităţi ţinând cont că e stâlpul unei case, soţ, viitor tată şi cel care are datoria de a-şi hrăni familia, responsabilităţi pe care eu nu mi le-aş asuma nici la 25 de ani, dar la 18...

Am înţeles că a făcut asta datorită mizeriei în care trăia, sărăciei şi în speranţa unui trai mai bun. mai bun pe naiba.

După toate astea mă simt mulţumită: eu am tot ce-mi doresc, adus deja la nas, am nişte părinţi care-mi fac o mulţime de pofte, am o mulţime de speranţe, vise, drumuri pe care o pot lua, iar eu mă mai pot bucura de şcoală, de prieteniile pe care le am, chiar şi de notele de 3 şi 4 pe care încă pot să le iau.

13 septembrie, început de şcoală

Din câte mi-a povestit prietena D., discuţia de pe stradă dintre ea şi un ţigănuş necunoscut care se tot băga în seamă.

"Ţigănuşul: -Când începe şcoala?

Prietena D.:-Pe 13.

Ţigănuşul:-Ce e 13? Cum adică pe 13?

Prietena D.:-Pe 13 septembrie, lunea viitoare.

Ţigănuşul:-Cum, acuma?

Prietena D.:-Da.

Ţigănuşul:-Acuma, acuma?

Prietena D.:-Da.

Ţigănuşul:-Aoleu. "

Exact. Aoleu. Ce ne facem? Eu deja mă simt cu un picior în depresie, probabil de-asta organismul meu cere şi mai mult zahăr decât de obicei. Cum mă să înceapă şcoala? Cum a trecut vacanţa asta? De ce să treacă? Noi, mai vrem! Cum să ne punem pe învăţat? Cum să rărim ieşirile în oras? Cum să nu ne vedem prietenii din afara liceului? Ce facem cu programul nostru zilnic care începe cu trezitul cel devreme la ora 10 dimineaţa, se încheie după 1 noaptea şi nu înseamnă decât lenevit toată ziua?

Cum,ce, de ceeeeeeeeeeeee?

Piţipoance maneliste pe facebook

Am fugit toţi, de destul timp de pe hi5. Şi am fugit din cauza lipsei de securitate şi a maneliştilor şi piţipoancelor. În procent de 80% ne-am mutat pe facebook. Cu securitatea nu am rezolvat nimic, pozele ne sunt salvate de alţii foarte uşor. Când credeam că am scapat de ei, maneliştii şi piţipoancele ne-au arătat că pot şi ei, că nu se lasă întrecuţi de nimeni, şi mai ales că sunt şi ei “pă trend”.

Mare mi-a fost mirarea când am găsit profilul unei domnişoare de 16 ani, practic o copilă mare fană a celebrităţilor precum: guţă, salam, cârnaţi si restul. Poţi să ascultţi astfel de muzică la beţie, dar să-ţi umpli peretele de legături cu astfel de melodii? De ce ai asculta aşa ceva? Şi mai ales de ce non-stop? Man, get a life!

(daţi un click pe imagine pentru a o putea vizualiza la dimensiunea completă)

Don`şoara nu era din oraşul meu, dar paradoxal aveam şi câţiva prieteni comuni, oameni pe care eu îi ştiu ca fiind serioşi şi nu înţeleg cum i-au acceptat cererea de prietenie.

Am fost oripilată şi am spus că trebuie neapărat să vă arăt şi vouă. Enjoy!

Cocalari în parc

Stilul standard de cocalar:

• blugi sclipicioşi,
• tricou cât mai mulat posibil ca să se vadă muşchii,
• cât mai la vedere catarama curelei D&G, făcătură cumpărată din bazar,
• pantofi ciocaţi, preferabil lucioşi.
• şi eventual maneaua sau mai nou, melodia house care răsună zgomotos de la telefonul din mână

Ei bine, ăştia pe care am avut ocazia să-i întâlnesc azi nu ştiu câte din trăsăturile de sus îndeplineau, dar ei erau mai "şmecheri": se plimbau prin parc cu bicicletele alea duble şi claxonau în disperare, şi fluierau şi mai aveau un pic şi zbierau doar să atragă atenţia.

Am înţeles faptul că aveau nevoie de loc să treacă, dar eu cred că 2 persoane nu ocupă toată aleea principală, deci nu văd rostul pentru care ei făceau atâta zgomot, vezi doamne să se facă loc ca să treacă ei. Extrem de "funny"(vorba prietenei R.), ce pot să zic?

Când am încetat oare să mai fim copii?

“Meredith Grey: We`re adults. When did it happen? And how do we make it stop?"(Grey`s anatomy)

Când am încetat oare să mai fim copii? Când s-a produs schimbarea şi cum?

Nu, nu vreau să fie nimic filozofic, plictisitor, de abureală. O să fie doar adevărul. Mergeam astăzi în autobuz destul de supărată, încruntată, îngândurată, frământandu-mă cu privire la problemele pe care le are o grămadă de lume. Mă uitam în direcţia geamului, dar nu afară, privirea mi se oprise pe un strop de ploaie şi mă uitam în gol. Şi mă gândeam şi mă amăram singură, fără să ajung la vreo soluţie.

Lângă mine se aşezase un bebeluş frumuşel, grăsut, vesel, dar eu nici măcar nu-l observasem. Săracul, simţind nevoie să-mi capteze atenţia(mi-am dat seama că se uita numai la mine) începuse să gângurească şi să ţipe până mi-am întors spre el privirea scârbită. Şi m-am lovit de ochii lui mari, negri, luminoşi, entuziaşti şi uşor speriaţi când m-am uitat urât la el.

În secunda aceea s-a întâmplat, în secunda aceea mi-am dat seama de schimbarea produsă, totul a fost ca o reflexie. A venit, m-a lovit şi m-a lăsat mai dezamăgită decât mă găsise. Am fost cu toţii mici, frumoşi şi veseli, fără să ştim de pragurile vieţii şi de problemele ei. Am putea la fel şi acum. Doar că uităm să mai fim copii, uităm să fim fericiţi şi feriţi de îngrijorări. Spunem că e vina societăţii, dar de fapt nu e şi vina noatră, nu se potriveşte zicala:”Cum îţi aşterni aşa dormi”?

I-am zâmbit, uitând pentru o clipă că sunt supărată, iar el mi-a zâmbit şi mai vesel, râzând cu toată fiinţa. Şi am râs şi eu, râdea şi el. Şi-am râs împreună. Şi râdeam fără să ştim de ce, dar uitasem de toate şi eram fericiţi amândoi. Şi-am fost la fel ca el, chiar dacă doar pentru două minute. Am fost copil din nou.

De când am încetat să mai fim copii? Şi de ce? Şi cum am putea opri procesul de creştere? Dar măcar putem? Dacă putem, atunci hai să ne alăturăm şi să ne salvăm cu toţii! Să fim copii pentru totdeauna, să fim feriţi de probleme, să fim lipsiţi de griji, să fim fericiţi cu adevărat…

Speranţă pentru copii

Acum câteva zile am aflat de Organizaţia "Speranţă pentru copii", o asociaţie non guvernamentala, organizata la nivel national in filiale. Activitatea, avand in cea mai mare parte la baza principiile voluntariatului, este indreptata catre promovarea drepturilor copilului, asa cum sunt acestea stipulate in cadrul Conventiei Natiunilor Unite privind drepturile copilului.

O să îi găsiţi pe voluntari în Mall sau prin centru, oferindu-vă cărţi poştale ca cea de mai sus în schimbul a 2 lei.
Deci, dacă sunteţi dispuşi să acordaţi un mic ajutor copiilor defavorizaţi eu v-aş ruga să vă opriţi câteva minute dacă îi întâlniţi pe stradă şi să donaţi sau să intraţi pe http://sperantapentrucopii.ro , măcar să vă informaţi cu privire la campanie.

Despre boschetari/cerşetori din nou

Mi s-a spus că nu înţeleg, şi deci nici nu tratez bine problema boschetarilor din România. Nu că ar fi bine că cerşesc, dar mai ales că nu fură.

Parţial am fost de acord. Da, e bine că preferă să ceară, decât să fure.Totuşi lucrurile stau un pic altfel:bine, azi ai nevoie de mâncare şi singura ta salvare e să stai cu mâna întinsă;azi te înţeleg, te înţeleg şi mâine, o lună, două, dar ar trebui să fie o perioadă limitată de timp. Pentru că cei mai mulţi cerşesc de lene să muncească, nu că nu ar putea găsi un loc de muncă.

În seara asta stăteam la o terasă cu câţiva prieteni şi vedem un copil de ţigani la vreo 7, 8 ani, îmbrăcat ca vai de el şi jegos, cu o ţigare în mână, apoi în gură, în parcarea de lângă mese. Bineînţeles că în 5 minute a ajuns la noi la masă, rugându-ne să-i dăm un leu. Normal că am refuzat, nu din zgârcenie, dar de ce i-am fi dat bani? Să-şi cumpere mai multe ţigări?

La întrebarea prietenului A., ce marcă fumează(era pusă la mişto), el a răspuns "orice". Bine, fumezi orice, dar la vârsta lui? Şi pe banii altora? Bine, dacă şi-a găsit proştii care să-i dea bani, e treaba lui.

Insist cu faptul că nu e bine să încurajăm cerşitul, mai ales că deja aurolacii au început să ne caracterizeze ca popor.

Ca pentru proşti

În România e ca nicăieri, nu trebuie să avem dubii.

Am căutat un job pe timpul verii încă de la sfârşitul lunii mai.  Mi-am făcut cont pe site-uri de specialitate, am mai aruncat o vorba-n stânga, alta în dreapta, dar în luna iulie deja mi-am dat seama că n-am nicio şansă, că nu angajează nimeni nicăieri elevi care nu vor să lucreze mai mult de 2 luni.

Astăzi, 25 august sunt sunată în legătură cu anunţul meu şi sunt întrebată dacă mai sunt de acord cu un job part-time, nimic altceva decât să împarţi pliante, iar suma plătită era chiar avantajoasă.

I-am spus omului că eu nu sunt dispusă să lucrez şi în timpul şcolii, deci şansele să primesc jobul până pe 15 septembrie sunt foarte mici, aproape inexistente. N-ar fi putut să mă sune măcar de la începutul lunii...

Să vedem ce-o să fie, nu am aşteptări şi nici nevoie neapărată de bani sau de job.

Pentru anonimi nemulţumiţi

Weblogul, pentru cine nu ştie sau îmi arată că nu ştie, este un site personal, unde autorul publică ce-i trece prin cap, el fiind singurul gestionar peste ceea ce scrie, aici făcând excepţie blogurile conduse de grupuri de prieteni.

Blogul ăsta, Stiva îmi aparţine şi e strict problema mea ce aleg să postez sau dacă cititorii vor aprecia sau nu. Publicul are libertatea să aleagă dacă vrea să citească sau dacă îi place.

Cineva mi-a spus odată că cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să încerci să-i mulţumeşti pe toţi şi avea perfectă dreptate. De aceea eu am o singură clasă de cititori, iar relaţia dintre noi se bazează pe respect: eu postez ceea ce cred că le-ar plăcea, iar ei mă citesc în continuare. Sunt mulţumită cu cititorii mei, nu am nevoie de mai mulţi, pentru că nu cantitatea contează, ci calitatea.

Acum, dragă anonimule/anonimo când judeci pe cineva, încearcă măcar să vorbeşti civilizat. Aş fi putut să te jignesc şi eu acum, dar vreau să-ţi arăt că nu meriţi să mă înjosesc. Dacă erai o persoană respectabilă te-ai fi semnat măcar. Mi-ai fi arătat că poate trebuie să muncesc mai mult, că am pentru cine, poate ai fi lăsat şi un link cu blogul tău să văd şi eu ce înseamnă un blog "adevărat". De aceea am considerat că am dreptul să-ţi resping comentariul(oricum l-aş fi avut) fără pic de remuşcări.

Până învăţ eu cum să fiu un blogger bun(bănuiesc că ştii aproximativ cam ce vârstă am) pentru că am tot timpul din lume, tu ar trebui să înveţi să te respecţi respectându-i pe ceilalţi.

Atât am avut de spus, nu mă interesează câţi aţi citit până la capăt sau măcar dacă Anonimul răutăcios a văzut acest post. Revin.

Domnişoară înşelată la telefon, caut amanta iubitului

Într-un timp mă sunau persoane dubioase, dar s-au liniştit. În seara asta, aproape de orele 22, mă sună un număr necunoscut. Am zis să răspund totuşi şi arunc în telefon un "Da" d-ăla scârbit. Uimitor dar la capătul celălalt al firului era o domnişoară, cam de pe la ţară ea aşa, dar era trecută de 18 ani şi cu uşor accent regional. Începe să se răţoiască la mine: " Ce da?"

Eu: "Da(tot scârbit), ce vrei?"

Domnişoara în cauză:" Cum ce vreau? Dacă te mai prind că te dai la iubitul meu nu ştiu ce-ţi fac"... şi a început ea acolo să turuie.

Eu, convinsă că e o greşeală: "Stai mă uşor, încurci lucrurile. Ce iubit, la cine să mă dau eu?Se vede după accentul tău că eşti din altă zonă, sigur ai greşit numărul."

Domnişoara, nevrând să audă ce i-am spus eu:"Nu-l mai căuta! Că am văzut eu că-l tot stresezi cu telefoanele, nici să te ¤¤¤¤ n-a vrut" şi  a început ea acolo să vorbească urât.

Eu: "Mă fată, că se vede că eşti de la ţară, nu ştiu cât de dusă cu capul eşti, sau ce prost de iubit ai, dar sigur ai greşit. Dacă vrei să-mi dovedeşti că ai dreptate spune-mi cum mă cheamă."

Ea: " Pi(acelaşi pi în loc de păi) nu ştiu eu cum te cheamă, că nu te avea trecută acolo în agendă, dar numărul ăsta e sigur că am văzut eu că-l sunaseşi de mai multe ori. Dar cum te cheamă?" (Se mai calmase, poate avea deja o vagă banuială că a greşit)

Eu: "Nu am eu de ce să-ţi zic cum mă cheamă, scuteşte-mă de circ, greşeşti persoana, mai uită-te o dată la număr."

Domnişoara: " Dar să nu-l mai suni,  te rog eu! Hai că-nchid şi  te sun eu mai încolo" 

Mnu ştiu dacă biata fată s-a liniştit, dacă iubitul ei chiar o înşeală, dacă s-a lămurit că greşise, dacă mă va mai suna, dar nu văd de ce te-ai înjosi în aşa fel încât nu numai să te uiţi în telefonul iubitului, dar să suni la nu ştiu ce număr că ţi se pare că ar fi o amantă de-a lui. Şi ce-ai putea să-i spui ăleia: ştii, nu-l mai căuta că te rog eu? sau că "vin să te bat fă"?. Naşpa despre domnişoara care m-a sunat.

Rudele din Spania ale rudelor mele

Într-o postare anterioară, Rudele mele şi internetul, v-aţi dat seama cred că am şi rude(destul de îndepărtate ce-i drept) ca vai de capul lor. De fapt, lumea de la ţară e cam aşa. Astăzi vine un "om"(în limbaj popular), care era nu ştiu ce rudă cu bunică-mea, nu ştiu ce anume voia, dar m-a amuzat teribil cât l-am ascultat.

Omul ăsta trăieşte în concubinaj cu o ţigancă, iar aia are o droaie de copii, toţi " buni de mână" şi toţi dornici să se realizeze. Nu ştiu cum a pornit discuţia, dar când mi-a captat mie atenţia se vorbea despre unul din băieţii ăleia, care e plecat în Spania de câteva luni. Citez din ce spunea ăsta care era la mine în curte: "Da, X. s-a arânjat bine de tot. I-a născut nevasta. Şi i-au dat ăia apartament în Spania".
Îl întreabă tata,om cu picioarele pe pământ:"Cum să-i dea mă apartament? Parcă e singurul de acolo fară locuinţă... Ajungi la graniţă, te iau ăia de mână şi te roagă să-ţi dea apartament moca? Sunt oameni de ani de zile plecaţi acolo, cu acte în regulă, cetăţenie, muncesc pe rupte oamenii şi nici prin împrumut nu-şi pot lua apartament. Ăsta cum a reuşit?"

"Pi(ei n-au auzit de "păi") să vezi că l-a ajutat Biserica. Mai ales că acuma au şi copil, trebuia să-i ajute."
Tata: "De unde şi până unde s-a dus X. la Biserică?"
"Pi munceşte acolo, voluntar."
Tata: "El, să muncească de bună voie, neplătit? Şi cu ce se întreţin?"
"Pi munceşte dacă i-a dat ăia şi apartament acuma... Ce să facă... Da i-ajută statul. 200 de Euro îi dă pe fiecare lună pentru copil"
Tata: "Hai mă, doar nu trăiesc ei doar din 200 de euro... şi cu copil mic. Dar ia zi, apartamentul ăsta are proprietar, le-a făcut acte, cum e?"
"A, pi, nu ştiu io. Cred că le face. E la un subsol de bloc. Da cică-i frumos rău acolo..."
Tata: "Cum la un subsol de bloc mă?" Sunt apartamente şi la subsol sau i-a lăsat pe ei să stea acolo de milă?"
"Cică nu-s apartamente, doar ei stau acolo, dar cica e frumos, frumos rău. Nu se văd nici ţevi, nimica, e ca la un apartament."
Tata: "Mă, e apartament sau e ca la un apartament? Lămureşte-mă."
"Nu ştiu nici io, da las că mă duc io pă la ei şi-ţi povestesc când mă întorc, stai să mă duc întâi..."

Deci aţi înţeles: le-a dat apartament, aşa se laudă ei, dar de fapt cred c-au ocupat cu japca un subsol de bloc, iar ăia văzându-i cu copil mic i-au lăsat de milă să stea acolo. Ţiganul tot ţigan, nu mă mir să-i expulzeze şi pe ăşţia.

De ce sunt unii oameni proşti?

Acesta ar trebui să fie un post în care aş acorda atât vouă, cât şi mie nişte răspunsuri, dar se transformă pe loc într-unul inutil.

Oamenii se nasc proşti şi mor proşti, cel puţin aşa cred eu(bineînteles că mă refer doar la unii din oameni). Cum am ajuns la această concluzie? Din prostie nu te poţi trezi, rămâi prost toată viaţa, indiferent ce vor încerca alţii să facă cu tine, pentru că tu eşti prea prost încât să-ţi dai seama câtă lipsă de inteligenţă duci. Apoi, dacă te-ai născut dezgheţat(aici opusul prostului), lumea nu te poate prosti, pentru că altfel ai lua şi tu atitudine, doar eşti om deştept. Deci, oamenii se nasc proşti şi nici nu se pot reabilita(ignoraţi cazul lui Dănila Prepeleac). Nu ştiu cât de logică e chestiunea, dar eu chiar cred în ea.

Revenind la subiectul iniţial, cât de prost să fii să să-l judeci pe un om pe care nici măcar nu-l cunoşti(dacă-l ştii ca om de televiziune, nu înseamnă că-l cunoşti ca persoană) doar pentru că, ai tu impresia că-i lipseşte credinţa în Dumnezeu. Cumva, ca să ai credinţă trebuie să porţi ca ciorile ditamai crucea de 20 de grame de aur la vedere? Să-ţi cari Biblia peste tot unde te duci? Să te închini din 5 în 5 secunde? Să faci mătănii în faţa unui preot care e mai păcătos ca tine? Să nu semnezi împotriva orei de religie în şcoli? Să-l invoci pe Dumnezeu în fiecare frază pe care o rosteşti? Dacă tu, prostule, ai fi om cu adevărat credincios şi pios ai şti decalogul. "Să nu iei numele Dumnezeului tău în deşert" îţi spune ceva?

Dacă tu spui tot timpul chestii gen: Să dea Domnul să iau banii, să dea Dumnezeu să nu-mi pice netul, sau să dea Dumnezeu să nu mă dea afară, să iau licenţa, să nu mă înşele nevasta cât sunt plecat, să mi se scoale, să nu mor nici azi, amintind numele lui Dumnezeu în orice rahat de problemă, atunci crede-mă că nu dovedeşte că ai avea credinţă, dimpotrivă. Şi nu mă faci decât să cred că eu, om normal, care ajung la Biserică de 2-3 ori pe an, mă închin destul de rar, spun doar "Doamne-ajută" înainte de culcare am mai multă credinţă în Dumnezeu decât ai tu.

Cam atât, că-ţi ajunge prostule, deşi nu o să ai ocazia să citeşti vreodată ce-am scris eu, nici măcar Mircea Badea n-o să vadă că-l susţin.

Ciudăţenii în tren

Îmi place la nebunie să merg cu trenul, dar după 2 ore de stat degeaba mă plictisesc. M-am plictisit şi de data aceasta, deşi am avut companii inedite.

În faţa mea stătea o femeie cu copilul ei de vreo 7-8 ani, o fetiţă cu probleme mintale, al cărei chip pot să jur că era rupt din filmele de groază (N-ar fi o idee rea să i se propună un rol) şi care sufla zgomotos într-o hârtie de acadea, pe care o propulsa în aer, iar ea săraca ţipa entuziasmată ca zboară, apoi vorbea singură, apoi îşi sugea degetele.

În stânga mea stătea o altă femeie, părea o doamnă la început, apoi mi-am dat seama că n-avea mai mult de 25 de ani, era un fel de fată bătrână care citea o carte dubioasă, în paginile căreia mi-am aruncat şi eu privirea. Pe spatele cărţii spunea că te ajută cum să parcurgi cu succes cele 5 etape ale unei relaţii: atracţia, nesiguranţa, exclusivitatea, intimitatea şi logodna. Am reţinut următoarele titluri de capitole din carte:"Pasiunea bărbatului", "Când femeile sunt atrase de bărbaţi nepotriviţi", "Bărbaţii simt mai întâi atracţia", şi mă abţineam să nu râd de biata fată. Adica, totuşi, cât de neiniţiat să fii să citeşti o asemenea carte, scrisa de un anume Dr. ...(nu mai ştiu cum)? 

Mai în dreapta stătea o studentă(cred) care citea "Amurg", dar la ea n-am găsit nimic interesant.

Tot în dreapta, stătea un tip respectabil, cu destule tatuaje, dar discrete(bineînţeles că am reuşit să văd măcar 5 în cele 3 ore), care citea reviste internaţionale despre tatuaje şi piercinguri. Îmi mai aruncam şi eu privirea în revista lui(trăiască ochelarii de soare care îţi ascund ochii) şi chiar era genial tipul. La sfârşit, când am coborât în gară, pentru că se defectase butonul de la uşă, iar eu nu aveam forţa necesară încât să trag de uşă, el a venit şi m-a ajutat, i-am aruncat doar un "Merci" şi am coborât grăbită. 

Pe boşorogii fandosiţi din spatele meu i-am ignorat complet.

Cam asta a fost pe drumul spre întoarcere, la dus am stat între babe şi nimic n-a fost interesant, nici chiar cum dormea una din  ele cu gura deschisă.

Mama şi piţipoancele

Mama e genul de femeie care nu prea-şi dă seama că-n unele momente ar trebui să-şi ţină gura. Vocabularul ei conţine cuvintele "cocalar", "manelar", "piţipoancă" şi nu se sfieşte să le folosească nici când e în preajma persoanelor de genul celor enumerate mai devreme.

Astăzi eram în maxi-taxi şi urcă o domnişoară, cam piţipoanca ea aşa, cu ochelari supradimensionali cu ramă de animal-print(există ochelari cu animal-print, dar discreţi şi chiar drăguţi; ei bine ăştia erau chiar naşpa), parul prins în stil şucar cu ditamai floarea(din pânză cauciucată, ma rog, niciodată nu mi-au plăcut genul ala de agrafe pentru păr), unghii de fiţă(erau portocaliu cu alb), iar accesoriile de pe mâini făceau toată ţinuta, rochia chiar era ok. Mama, recunoscând categoria fetei, dar şi un pic răutăcioasă, mi se adresează:" În ce hal arată şi piţipoanca asta... E ca X(şi-mi dă ea ca exemplu o cunoştinţă)".

Doar că a vorbit cam tare, pariez că domnişoara respectivă ne auzise pentru că stătea chiar lângă noi, dar mama nu şi-a dat seama. Eu cred că am roşit, destul de ruşinată, noroc că ochelarii de soare îmi ascundeau faţa şi ochii. Evident că i-am zis după aceea: " Mamă, ştii, ai vorbit cam tare", dar ea a zis ceva de genul:" Intenţia mea nu a fost să mă audă, dar lasă că dacă m-a auzit poate îşi dă seama că arată naşpa şi o să se uite de-acum  în oglindă înainte să plece de-acasă şi o să-i prindă bine".

Totuşi ar trebui să am grijă de acum înainte când ies cu mama prin oraş. 

Lume proastă peste tot

Urăsc să primesc cereri de prietenie(vorbesc mai mult de messenger aici), iar persoana respectivă să nu se prezinte, să se recomande, sau măcar să spună de unde mă cunoaşte. Nu, "dom`le"! Ei iau idul de la un oarecare X(în cazul acesta vărul meu) că au auzit ei că are X o cunoscută(verişoară) mişto şi au şi ei chef de senzaţii tari. Şi pentru că nu-s în stare să lege 2 cuvinte de cele mai mult nici nu le accept cererea sau le dau ignore după primele 3 minute.

Dar cel mai tare urăsc şi mi se pare cea mai mare idioţenie să dai idul cuiva până să-l întrebi mai întai pe acela/aceea dacă e de acord să dai tu idul lui/ei la tot poporul.

Ce ţi-e şi cu lumea asta...

Nuntă la ţigani:"Angelo a luat-o pe Monalisa"

Astăzi toate programele de televiziune au prezentat alaiul de la nunta "secolului", sau aşa cum au numit-o alţii "nuntă cum n-a văzut Parisul". 

Nunta a fost tipic ţiganească: palat, limuzine, aruncatul cu bani, manele cât cuprinde, covorul roşu, rochie de mireasă din Germania, kg de bijuterii de "haur", şi "naşi de naşi"-nimeni alţii decât Dan Bursuc şi Adi Minune.

M-am obişnuit să aud de genul ăsta de nunţi, altceva m-a şocat. Mirii, Angelo şi Monalisa(lăsând la o parte numele lor "răsunătoare") aveau cel mult 15 ani. Angelo avea cam 12 ani(sau cel puţin atât apreciez eu), iar mireasa Monalisa vreo 14, maxim 15. 

Când mireasa a fost întrebată de o reporteriţă ce-şi doreşte pe viitor (sau ceva de genul), Monalisa a dat următorul răspuns în timp ce îşi arânja pletele: "Fericire, frumuseţe şi ....(de restul n-am mai ţinut cont pentru că dorinţa de frumuseţe m-a lăsat blocată).

Da, atât a dus-o pe ea capul la 14 ani cât o fi având: îşi doreşte frumuseţe. Şi nu cred că frumuseţe în căsnicie, ci mai degrabră frumuseţe exterioară.

Nu pot să le zic decât casă de piatră şi să facă "puradei" frumoşi.

Braşov-Probably the best city in the world

Oraşul Braşov e minunat şi sper că sunteţi de acord cu mine. E foarte puţin probabil să te plictiseşti în el sau să epuizezi toate locurile minunate de făcut poze.

Nu, nu e cel mai tare oraş din lume, dar sigur e cel mai şmecher din România.

Dumnezeu e băiat de cartier!

WARNING: Asta nu se va interpreta ca numele proştilor scrise pe toate gardurile.

Mă tot gândesc ce-o fi fost în capul celui care a scris asta. Şi trebuia neapărat pe un bloc, şi mai ales atât de vizibil. Şi n-ajung la nicio concluzie.

Ţiganii cei de toate zilele

Nu poate omul să iasă o dată din casă fără să i se întâmple sau măcar să vadă ceva spectaculos. Şi când spun spectaculos, trebuie să fie neapărat vorba de romi(n-o să le spun rromi) sau aurolaci.

Eu una m-am săturat să fiu făcută pisică de toate "ciorile"(nu, nu sunt rasistă, chiar dacă par), care urlă după mine pe stradă:"Psss, psss, zât!", îmi ridică fustă de la uniformă, mă trag de maieu, sau chiar au îndrăznit să mă pupe. De obicei rămân cam fără cuvinte, dar reuşesc să îndrug o insultă.

Dar pentru ţigani, totul e posibil, chiar şi asta:

Săracul copil rom doarme pe o bordură, chiar în centrul oraşului şi chiar doarme, nu se preface. Părinţii lui unde sunt? Păi nu sunt! Pariez că l-au trimis la cerşit şi nici nu-i interesează cum face faţă bietul copil căldurii, ce aer respiră, în ce mizerie stă sau dacă o să răcească că doarme direct pe ciment. Copilul nu e vinovat, dar trăind într-un astfel de mediu n-o să ştie niciodată ce e bine să faci sau ce e absolut indecent.  Când va fi mare e cel mai probabil să fie la fel ca părinţii lui!

1-Din categoria vecinii mei.

Vecinul meu din perete sforăie şi chiar al naibii de zgomotos. Nu vă închipuiţi că omul e zidit în pereţii blocului. De fapt, locuieşte pe scara cealaltă a blocului, dar apartamentele sunt lipite între ele, astfel încât atunci când el sforăie în dormitorul lui se aude la mine în dormitor. 

Aşa ajung eu să mă scol la 7 jumătate dimineaţa(atunci e punctul culminant al sforăiturilor lui), cu dorinţa nebună de a merge în pijamale şi papuci până pe scara cealaltă, la el la uşă.  Dar niciodată nu apuc să fac asta, fiindcă imediat după ce mă trezesc eu complet, încetează să mai sforăie, probabil se trezeşte şi el.

Deocamdată încă iau totul în glumă, dar, totuşi, ce-o să mă fac dacă mă mai trezeşte şi restul vacanţei la 7:30?

Dormim pe bănci în parc

Nu înţeleg şi mă încăpăţânez să înţeleg de ce ai dormi pe o bancă în parc? Sau pe bordură, sau chiar sub copaci în mijlocul străzii. I don`t get it! Şi casă dacă n-aş avea tot n-aş dormi în plină zi în astfel de locuri.

Îmi pare rău că postul nu e însoţit de imagini, dar mă revanşez altă dată.

Aurolacii în România

Individul din poze stă pe 35 de grade Celsius îmbrăcat ca de toamnă, şi cu gluga în cap. E la cerşit şi, paradoxal, lumea chiar îi dă de mâncare. Are plasele pline, dar trecând pe lângă el am văzut că avea mâncare şi în sân.
Oameni buni, nu le mai daţi bani sau de mâncare celor care par perfect sănătoşi(sigur că cei mai mulţi au probleme cu capul, dar sunt apţi de muncă) pentru că nu faceţi decât să încurajaţi cerşitul, iar astfel n-o să-i mai vedeţi vreodată la muncă pe aceşti indivizi, ba chiar o să avem străzile pline de aurolaci.

Litoral românesc sau bulgăresc?

De câţiva ani litoralul românesc se confruntă cu o problemă serioasă: concurenţa bulgărească. Nu, n-am fost în Bulgaria, dar cred că pot să vorbesc despre cele două litoraluri destul de obiectiv.

Cei mai mulţi spun că până în 1990 exista o oarecare egalitate între cele 2 părţi, dezechilibrul a apărut după privatizare. Potrivit unui studiu făcut, în Bulgaria vin anual două milioane de turişti, din care străini sunt 70%, iar litoralul românesc este vizitat de doar 1,2 milioane de turişti din care doar 3% sunt străini.

În timp ce Bulgaria beneficiază de numeroşi investitori  străini, în România nimeni nu investeşte nimic.

Dacă bulgarii au preţuri mici, dar oferă mult, românii au hotelurile în paragină, dar au preţuri mai mari.

Lăsând la o parte hotelurile, probleme apar şi pe plajă. Dar acestea sunt chestiuni de educaţie. Am spus mai sus că  pe litoralul bulgăresc 70% din turişti sunt străini şi cred că asta explică multe. De aceea la ei n-ai să vezi pe plajă cum ţăranii aruncă cojile de seminţe pe jos, sau că îşi lasă ştiuletele de porumb în nisip. Aici e şi vina autorităţilor. Pe litoralul românesc coşurile de gunoi sunt foarte puţine, la distanţe mari, iar după-amiaza deja dau pe jos. 

Apoi apare chestiunea toaletelor. Înţeleg faptul că ar fi oribile toaletele ecologice pe plajă(oricum nu s-ar duce nimeni acolo), dar ţăranilor de români ar putea să le treacă prin cap să se ducă şi ei la toaleta unei terase/restaurant sau ce-o fi prin preajmă, nu să-şi dea drumul în apă. Şi atunci să nu-ntrebaţi de ce la noi apa mării este verde.

Întâi ar trebui să ne educăm/civilizăm ca popor şi abia apoi să putem compara cele două litoraluri şi să putem atrage turişti şi investitori străini.

PS: Dacă mai sus am folosit cuvântul "ţăran" nu l-am utilizat ca o jignire pentru cei ce locuiesc la ţară. Eu folosesc apelativul de ţăran cu un sens total diferit decât cel din dicţionar. N-am nimic cu cei care locuiesc la sat, problema mea e legată de cei care au comportament de ţărani, adică de neeeducaţi, necivilizaţi, neşcoliţi. 

Zâmbim, râdem, avem încredere.

(Beach Girls)

Iată că a venit în sfârşit ziua de 20 iulie. Am aşteptat cu nerăbdare să plec în vacanţă şi iată că a venit momentul.

Eram pe stradă cu soul sister, adâncite în discuţii şi se aude dintr-o dată o sonerie la telefonul cuiva din apropiere-era o manea. Soul sister se opreşte din vorbit, se uită la mine şi mă întreabă: "Sună telefonul tău?" Nu ştiu ce a fost în capul ei când a pus întrebarea asta, dar m-am simţit profund jignită: Cum să fie o manea soneria mea? :)) Imediat au trecut pe lângă noi nişte ţigani răspunzători de maneaua care se auzea de la un telefon, iar noi am început să râdem pe înfundate.

Astăzi sunt fericită, veselă, binedispusă, emoţionată, uşor confuză, dar zâmbitoare, de aceea îmi impun ca de acum înainte să fiu mereu fericită.

Concediul ăsta o să fie maxim cel mai tare de până acum!

Revin probabil în jurul de zilei mele de naştere. Distraţi-vă pe oriunde o să fiţi până atunci!

Cai în parcul de joacă

Fotografia e făcută în parcul de joacă de lângă blocul meu, unde de obicei chiar se joacă copiii. Ies şi eu o dată afară din casă dimineaţa devreme şi ce să văd? În parc sunt cai, nicidecum copii. S-or fi transformat peste noapte bieţii copii? 

Nu. Răspunsul e nu, categoric! Doar că locuitorii romi(ţigani pe româneste) din vecinătate au ajuns să-şi aducă animalele să pască în parcul de joacă. Câtă minte or fi având? 

Probabil mâine o să văd în parc şi o vacă, vreo 2-3 oi, nişte capre, nişte găini. Mă aştept la orice!

Rudele mele şi internetul

De curând toată familia a aflat dintr-o prostie(nu de-a mea) că am eu blog(mă rog, pagină de internet în limbajul lor) iar acum vin la mine cu orice problemă/anunţ legat de internet.

Să vedeţi, eram la ţară weekendul ăsta şi vine la noi un cumătru sau ceva de genul. Vorbeşte cu ai mei ce vorbeşte, apoi trece direct la subiect şi  începe să mă strige, eu care eram în casă. Ies eu afară niţel deranjată şi începe cu vorbăraia şi miloaga:"Bai ......, am venit şi eu la tine că am auzit că ai pagină de-aia pă internet. Şi vreau să mă dai şi pă mine pă internet."

În mintea mea era:" Vai de capul meu, ce naiba mai vrea şi ăsta cu internetul lui cu tot?"

El: "Am şi eu un tichet dă-asta de maşină(voucher voia să zică) că am dus-o p-aia veche la rabla şi vreau să mă dai pă internet să-l vând şi eu. Te descurci tu că am auzit că le ai cu alea, alea... Mă rezolvi şi pă mine, da? 14 milioane să-mi dea, mai negociem, dar poate scoţi şi tu mai mult acolo..."

În gândul meu: " Mamă, zici că sunt prostituată, auzi... să scot mai mult... în ce m-am băgat? ăsta doar nu-şi imaginează că dau eu anunţ pe blog cu tâmpenia lui? Dar hai să-l ajut."

Am intrat pe site-uri de specialitate cu anunţuri de vânzari, cumpărări şi ieri i-am dat anunţ ţăranului pe internet.

Astăzi m-a sunat super entuziasmat să-mi mulţumească, că-mi rămâne dator, că l-au sunat deja 2 persoane, şi lista de declaraţii de dragoste continuă. Dar am aflat eu că pleacă să muncească în Franţa şi i-am cerut deja un suvenir, barem să câstig ceva că tot mi-am dat silinţa.

Cum ne răcorim pe caniculă?

Acesta trebuia să fie un post absurd, dar se va transforma pe loc într-unul util. 

Ţinând cont că termometrele depăşesc 34 de grade la umbră, trebuie să fim precauţi când avem astfel de temperaturi şi să avem mai multă grijă de noi. Sfaturile mele pentru voi sunt următoarele:

• Evitaţi ieşirile afară între orele 12:00-17:00 pe cât posibil.
• Nu plecaţi afară fără ochelari de soare sau pălărie.
• Luaţi-vă o sticlă de apă rece la voi dacă sunteţi forţaţi  de împrejurări să ieşiţi afară în intervalul mai sus amintit.
• Reduceţi alimentele săţioase, cu grăsimi.
• Consumaţi multe fructe: pepene, prune, caise, piersici(fructe de sezon).
• Beţi cel puţin 2 litri de apă pe zi, chiar ajută nu o spun doar de dragul de a o zice.
• Vă puteţi răcori şi cu o îngheţată din când în când, dar nu faceţi excese.
• Vă puteţi petrece ziua la piscină/ştranduri.
• Puneţi-vă aer condiţionat.
• Evitaţi hainele închise la culoare.
• Staţi la umbră, în parcuri, sau în cafenele atunci când ieşiţi afară.

Cam atât, sper să vă fie de folos. Cel puţin eu una urmez aceste sfaturi şi fac faţă cu brio la căldură.

Barca-piscină a nemţilor

Ştiam că nemţii sunt inventivi şi  mai buni ca noi în multe domenii, dar la aşa ceva nu m-aş fi aşteptat:

Pe râul Spree din Berlin circulă un vaporaş-piscină(Badeschiff este numele proiectului). Acest proiect a fost înfiinţat încă din 2004, de nişte specialişti spanioli, iar piscina e preferată de mulţi locuitori din Germania, datorita apei limpede şi curate, spre deosebire de cea a râului. Barca-piscină funcţionează chiar şi iarna, dar acoperită şi este distracţia principală a tinerilor doritori de senzaţii tari, dar şi atracţia curioşilor. 

Ah, ce mi-ar plăcea să fiu şi eu acolo!

Mirosul de mâncare de la mine din casa vine de afara!

M-am săturat să mă trezesc în dimineţile de vară simţind un  miros puternic de mâncare la mine în casă, dar să nu fie de la mine, să intre pe geam. Dacă până acum mirosea a tocăniţă, vinete, varză şi chestii după care nu mă dau în vânt, azi dimineaţă m-am trezit îmbiată de o aromă minunată de cartofi prăjiţi, mâncare pe care tot evit să o consum, dar care mă ispiteşte. Slavă cerului că a dispărut în jumătate de oră...

Şi ce e de făcut? Să stau dimineţile de vară cu geamurile închise? Imposibil! Eventual o să mă duc la vecina să o rog să nu mai gătească aşa de mult că eu n-am de gând să mă îngraş din cauza ei.