Când am încetat oare să mai fim copii?

“Meredith Grey: We`re adults. When did it happen? And how do we make it stop?"(Grey`s anatomy)

Când am încetat oare să mai fim copii? Când s-a produs schimbarea şi cum?

Nu, nu vreau să fie nimic filozofic, plictisitor, de abureală. O să fie doar adevărul. Mergeam astăzi în autobuz destul de supărată, încruntată, îngândurată, frământandu-mă cu privire la problemele pe care le are o grămadă de lume. Mă uitam în direcţia geamului, dar nu afară, privirea mi se oprise pe un strop de ploaie şi mă uitam în gol. Şi mă gândeam şi mă amăram singură, fără să ajung la vreo soluţie.

Lângă mine se aşezase un bebeluş frumuşel, grăsut, vesel, dar eu nici măcar nu-l observasem. Săracul, simţind nevoie să-mi capteze atenţia(mi-am dat seama că se uita numai la mine) începuse să gângurească şi să ţipe până mi-am întors spre el privirea scârbită. Şi m-am lovit de ochii lui mari, negri, luminoşi, entuziaşti şi uşor speriaţi când m-am uitat urât la el.

În secunda aceea s-a întâmplat, în secunda aceea mi-am dat seama de schimbarea produsă, totul a fost ca o reflexie. A venit, m-a lovit şi m-a lăsat mai dezamăgită decât mă găsise. Am fost cu toţii mici, frumoşi şi veseli, fără să ştim de pragurile vieţii şi de problemele ei. Am putea la fel şi acum. Doar că uităm să mai fim copii, uităm să fim fericiţi şi feriţi de îngrijorări. Spunem că e vina societăţii, dar de fapt nu e şi vina noatră, nu se potriveşte zicala:”Cum îţi aşterni aşa dormi”?

I-am zâmbit, uitând pentru o clipă că sunt supărată, iar el mi-a zâmbit şi mai vesel, râzând cu toată fiinţa. Şi am râs şi eu, râdea şi el. Şi-am râs împreună. Şi râdeam fără să ştim de ce, dar uitasem de toate şi eram fericiţi amândoi. Şi-am fost la fel ca el, chiar dacă doar pentru două minute. Am fost copil din nou.

De când am încetat să mai fim copii? Şi de ce? Şi cum am putea opri procesul de creştere? Dar măcar putem? Dacă putem, atunci hai să ne alăturăm şi să ne salvăm cu toţii! Să fim copii pentru totdeauna, să fim feriţi de probleme, să fim lipsiţi de griji, să fim fericiţi cu adevărat…

Speranţă pentru copii

Acum câteva zile am aflat de Organizaţia "Speranţă pentru copii", o asociaţie non guvernamentala, organizata la nivel national in filiale. Activitatea, avand in cea mai mare parte la baza principiile voluntariatului, este indreptata catre promovarea drepturilor copilului, asa cum sunt acestea stipulate in cadrul Conventiei Natiunilor Unite privind drepturile copilului.

O să îi găsiţi pe voluntari în Mall sau prin centru, oferindu-vă cărţi poştale ca cea de mai sus în schimbul a 2 lei.
Deci, dacă sunteţi dispuşi să acordaţi un mic ajutor copiilor defavorizaţi eu v-aş ruga să vă opriţi câteva minute dacă îi întâlniţi pe stradă şi să donaţi sau să intraţi pe http://sperantapentrucopii.ro , măcar să vă informaţi cu privire la campanie.

Despre boschetari/cerşetori din nou

Mi s-a spus că nu înţeleg, şi deci nici nu tratez bine problema boschetarilor din România. Nu că ar fi bine că cerşesc, dar mai ales că nu fură.

Parţial am fost de acord. Da, e bine că preferă să ceară, decât să fure.Totuşi lucrurile stau un pic altfel:bine, azi ai nevoie de mâncare şi singura ta salvare e să stai cu mâna întinsă;azi te înţeleg, te înţeleg şi mâine, o lună, două, dar ar trebui să fie o perioadă limitată de timp. Pentru că cei mai mulţi cerşesc de lene să muncească, nu că nu ar putea găsi un loc de muncă.

În seara asta stăteam la o terasă cu câţiva prieteni şi vedem un copil de ţigani la vreo 7, 8 ani, îmbrăcat ca vai de el şi jegos, cu o ţigare în mână, apoi în gură, în parcarea de lângă mese. Bineînţeles că în 5 minute a ajuns la noi la masă, rugându-ne să-i dăm un leu. Normal că am refuzat, nu din zgârcenie, dar de ce i-am fi dat bani? Să-şi cumpere mai multe ţigări?

La întrebarea prietenului A., ce marcă fumează(era pusă la mişto), el a răspuns "orice". Bine, fumezi orice, dar la vârsta lui? Şi pe banii altora? Bine, dacă şi-a găsit proştii care să-i dea bani, e treaba lui.

Insist cu faptul că nu e bine să încurajăm cerşitul, mai ales că deja aurolacii au început să ne caracterizeze ca popor.

Ca pentru proşti

În România e ca nicăieri, nu trebuie să avem dubii.

Am căutat un job pe timpul verii încă de la sfârşitul lunii mai.  Mi-am făcut cont pe site-uri de specialitate, am mai aruncat o vorba-n stânga, alta în dreapta, dar în luna iulie deja mi-am dat seama că n-am nicio şansă, că nu angajează nimeni nicăieri elevi care nu vor să lucreze mai mult de 2 luni.

Astăzi, 25 august sunt sunată în legătură cu anunţul meu şi sunt întrebată dacă mai sunt de acord cu un job part-time, nimic altceva decât să împarţi pliante, iar suma plătită era chiar avantajoasă.

I-am spus omului că eu nu sunt dispusă să lucrez şi în timpul şcolii, deci şansele să primesc jobul până pe 15 septembrie sunt foarte mici, aproape inexistente. N-ar fi putut să mă sune măcar de la începutul lunii...

Să vedem ce-o să fie, nu am aşteptări şi nici nevoie neapărată de bani sau de job.

Pentru anonimi nemulţumiţi

Weblogul, pentru cine nu ştie sau îmi arată că nu ştie, este un site personal, unde autorul publică ce-i trece prin cap, el fiind singurul gestionar peste ceea ce scrie, aici făcând excepţie blogurile conduse de grupuri de prieteni.

Blogul ăsta, Stiva îmi aparţine şi e strict problema mea ce aleg să postez sau dacă cititorii vor aprecia sau nu. Publicul are libertatea să aleagă dacă vrea să citească sau dacă îi place.

Cineva mi-a spus odată că cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să încerci să-i mulţumeşti pe toţi şi avea perfectă dreptate. De aceea eu am o singură clasă de cititori, iar relaţia dintre noi se bazează pe respect: eu postez ceea ce cred că le-ar plăcea, iar ei mă citesc în continuare. Sunt mulţumită cu cititorii mei, nu am nevoie de mai mulţi, pentru că nu cantitatea contează, ci calitatea.

Acum, dragă anonimule/anonimo când judeci pe cineva, încearcă măcar să vorbeşti civilizat. Aş fi putut să te jignesc şi eu acum, dar vreau să-ţi arăt că nu meriţi să mă înjosesc. Dacă erai o persoană respectabilă te-ai fi semnat măcar. Mi-ai fi arătat că poate trebuie să muncesc mai mult, că am pentru cine, poate ai fi lăsat şi un link cu blogul tău să văd şi eu ce înseamnă un blog "adevărat". De aceea am considerat că am dreptul să-ţi resping comentariul(oricum l-aş fi avut) fără pic de remuşcări.

Până învăţ eu cum să fiu un blogger bun(bănuiesc că ştii aproximativ cam ce vârstă am) pentru că am tot timpul din lume, tu ar trebui să înveţi să te respecţi respectându-i pe ceilalţi.

Atât am avut de spus, nu mă interesează câţi aţi citit până la capăt sau măcar dacă Anonimul răutăcios a văzut acest post. Revin.

Domnişoară înşelată la telefon, caut amanta iubitului

Într-un timp mă sunau persoane dubioase, dar s-au liniştit. În seara asta, aproape de orele 22, mă sună un număr necunoscut. Am zis să răspund totuşi şi arunc în telefon un "Da" d-ăla scârbit. Uimitor dar la capătul celălalt al firului era o domnişoară, cam de pe la ţară ea aşa, dar era trecută de 18 ani şi cu uşor accent regional. Începe să se răţoiască la mine: " Ce da?"

Eu: "Da(tot scârbit), ce vrei?"

Domnişoara în cauză:" Cum ce vreau? Dacă te mai prind că te dai la iubitul meu nu ştiu ce-ţi fac"... şi a început ea acolo să turuie.

Eu, convinsă că e o greşeală: "Stai mă uşor, încurci lucrurile. Ce iubit, la cine să mă dau eu?Se vede după accentul tău că eşti din altă zonă, sigur ai greşit numărul."

Domnişoara, nevrând să audă ce i-am spus eu:"Nu-l mai căuta! Că am văzut eu că-l tot stresezi cu telefoanele, nici să te ¤¤¤¤ n-a vrut" şi  a început ea acolo să vorbească urât.

Eu: "Mă fată, că se vede că eşti de la ţară, nu ştiu cât de dusă cu capul eşti, sau ce prost de iubit ai, dar sigur ai greşit. Dacă vrei să-mi dovedeşti că ai dreptate spune-mi cum mă cheamă."

Ea: " Pi(acelaşi pi în loc de păi) nu ştiu eu cum te cheamă, că nu te avea trecută acolo în agendă, dar numărul ăsta e sigur că am văzut eu că-l sunaseşi de mai multe ori. Dar cum te cheamă?" (Se mai calmase, poate avea deja o vagă banuială că a greşit)

Eu: "Nu am eu de ce să-ţi zic cum mă cheamă, scuteşte-mă de circ, greşeşti persoana, mai uită-te o dată la număr."

Domnişoara: " Dar să nu-l mai suni,  te rog eu! Hai că-nchid şi  te sun eu mai încolo" 

Mnu ştiu dacă biata fată s-a liniştit, dacă iubitul ei chiar o înşeală, dacă s-a lămurit că greşise, dacă mă va mai suna, dar nu văd de ce te-ai înjosi în aşa fel încât nu numai să te uiţi în telefonul iubitului, dar să suni la nu ştiu ce număr că ţi se pare că ar fi o amantă de-a lui. Şi ce-ai putea să-i spui ăleia: ştii, nu-l mai căuta că te rog eu? sau că "vin să te bat fă"?. Naşpa despre domnişoara care m-a sunat.

Rudele din Spania ale rudelor mele

Într-o postare anterioară, Rudele mele şi internetul, v-aţi dat seama cred că am şi rude(destul de îndepărtate ce-i drept) ca vai de capul lor. De fapt, lumea de la ţară e cam aşa. Astăzi vine un "om"(în limbaj popular), care era nu ştiu ce rudă cu bunică-mea, nu ştiu ce anume voia, dar m-a amuzat teribil cât l-am ascultat.

Omul ăsta trăieşte în concubinaj cu o ţigancă, iar aia are o droaie de copii, toţi " buni de mână" şi toţi dornici să se realizeze. Nu ştiu cum a pornit discuţia, dar când mi-a captat mie atenţia se vorbea despre unul din băieţii ăleia, care e plecat în Spania de câteva luni. Citez din ce spunea ăsta care era la mine în curte: "Da, X. s-a arânjat bine de tot. I-a născut nevasta. Şi i-au dat ăia apartament în Spania".
Îl întreabă tata,om cu picioarele pe pământ:"Cum să-i dea mă apartament? Parcă e singurul de acolo fară locuinţă... Ajungi la graniţă, te iau ăia de mână şi te roagă să-ţi dea apartament moca? Sunt oameni de ani de zile plecaţi acolo, cu acte în regulă, cetăţenie, muncesc pe rupte oamenii şi nici prin împrumut nu-şi pot lua apartament. Ăsta cum a reuşit?"

"Pi(ei n-au auzit de "păi") să vezi că l-a ajutat Biserica. Mai ales că acuma au şi copil, trebuia să-i ajute."
Tata: "De unde şi până unde s-a dus X. la Biserică?"
"Pi munceşte acolo, voluntar."
Tata: "El, să muncească de bună voie, neplătit? Şi cu ce se întreţin?"
"Pi munceşte dacă i-a dat ăia şi apartament acuma... Ce să facă... Da i-ajută statul. 200 de Euro îi dă pe fiecare lună pentru copil"
Tata: "Hai mă, doar nu trăiesc ei doar din 200 de euro... şi cu copil mic. Dar ia zi, apartamentul ăsta are proprietar, le-a făcut acte, cum e?"
"A, pi, nu ştiu io. Cred că le face. E la un subsol de bloc. Da cică-i frumos rău acolo..."
Tata: "Cum la un subsol de bloc mă?" Sunt apartamente şi la subsol sau i-a lăsat pe ei să stea acolo de milă?"
"Cică nu-s apartamente, doar ei stau acolo, dar cica e frumos, frumos rău. Nu se văd nici ţevi, nimica, e ca la un apartament."
Tata: "Mă, e apartament sau e ca la un apartament? Lămureşte-mă."
"Nu ştiu nici io, da las că mă duc io pă la ei şi-ţi povestesc când mă întorc, stai să mă duc întâi..."

Deci aţi înţeles: le-a dat apartament, aşa se laudă ei, dar de fapt cred c-au ocupat cu japca un subsol de bloc, iar ăia văzându-i cu copil mic i-au lăsat de milă să stea acolo. Ţiganul tot ţigan, nu mă mir să-i expulzeze şi pe ăşţia.

De ce sunt unii oameni proşti?

Acesta ar trebui să fie un post în care aş acorda atât vouă, cât şi mie nişte răspunsuri, dar se transformă pe loc într-unul inutil.

Oamenii se nasc proşti şi mor proşti, cel puţin aşa cred eu(bineînteles că mă refer doar la unii din oameni). Cum am ajuns la această concluzie? Din prostie nu te poţi trezi, rămâi prost toată viaţa, indiferent ce vor încerca alţii să facă cu tine, pentru că tu eşti prea prost încât să-ţi dai seama câtă lipsă de inteligenţă duci. Apoi, dacă te-ai născut dezgheţat(aici opusul prostului), lumea nu te poate prosti, pentru că altfel ai lua şi tu atitudine, doar eşti om deştept. Deci, oamenii se nasc proşti şi nici nu se pot reabilita(ignoraţi cazul lui Dănila Prepeleac). Nu ştiu cât de logică e chestiunea, dar eu chiar cred în ea.

Revenind la subiectul iniţial, cât de prost să fii să să-l judeci pe un om pe care nici măcar nu-l cunoşti(dacă-l ştii ca om de televiziune, nu înseamnă că-l cunoşti ca persoană) doar pentru că, ai tu impresia că-i lipseşte credinţa în Dumnezeu. Cumva, ca să ai credinţă trebuie să porţi ca ciorile ditamai crucea de 20 de grame de aur la vedere? Să-ţi cari Biblia peste tot unde te duci? Să te închini din 5 în 5 secunde? Să faci mătănii în faţa unui preot care e mai păcătos ca tine? Să nu semnezi împotriva orei de religie în şcoli? Să-l invoci pe Dumnezeu în fiecare frază pe care o rosteşti? Dacă tu, prostule, ai fi om cu adevărat credincios şi pios ai şti decalogul. "Să nu iei numele Dumnezeului tău în deşert" îţi spune ceva?

Dacă tu spui tot timpul chestii gen: Să dea Domnul să iau banii, să dea Dumnezeu să nu-mi pice netul, sau să dea Dumnezeu să nu mă dea afară, să iau licenţa, să nu mă înşele nevasta cât sunt plecat, să mi se scoale, să nu mor nici azi, amintind numele lui Dumnezeu în orice rahat de problemă, atunci crede-mă că nu dovedeşte că ai avea credinţă, dimpotrivă. Şi nu mă faci decât să cred că eu, om normal, care ajung la Biserică de 2-3 ori pe an, mă închin destul de rar, spun doar "Doamne-ajută" înainte de culcare am mai multă credinţă în Dumnezeu decât ai tu.

Cam atât, că-ţi ajunge prostule, deşi nu o să ai ocazia să citeşti vreodată ce-am scris eu, nici măcar Mircea Badea n-o să vadă că-l susţin.

Ciudăţenii în tren

Îmi place la nebunie să merg cu trenul, dar după 2 ore de stat degeaba mă plictisesc. M-am plictisit şi de data aceasta, deşi am avut companii inedite.

În faţa mea stătea o femeie cu copilul ei de vreo 7-8 ani, o fetiţă cu probleme mintale, al cărei chip pot să jur că era rupt din filmele de groază (N-ar fi o idee rea să i se propună un rol) şi care sufla zgomotos într-o hârtie de acadea, pe care o propulsa în aer, iar ea săraca ţipa entuziasmată ca zboară, apoi vorbea singură, apoi îşi sugea degetele.

În stânga mea stătea o altă femeie, părea o doamnă la început, apoi mi-am dat seama că n-avea mai mult de 25 de ani, era un fel de fată bătrână care citea o carte dubioasă, în paginile căreia mi-am aruncat şi eu privirea. Pe spatele cărţii spunea că te ajută cum să parcurgi cu succes cele 5 etape ale unei relaţii: atracţia, nesiguranţa, exclusivitatea, intimitatea şi logodna. Am reţinut următoarele titluri de capitole din carte:"Pasiunea bărbatului", "Când femeile sunt atrase de bărbaţi nepotriviţi", "Bărbaţii simt mai întâi atracţia", şi mă abţineam să nu râd de biata fată. Adica, totuşi, cât de neiniţiat să fii să citeşti o asemenea carte, scrisa de un anume Dr. ...(nu mai ştiu cum)? 

Mai în dreapta stătea o studentă(cred) care citea "Amurg", dar la ea n-am găsit nimic interesant.

Tot în dreapta, stătea un tip respectabil, cu destule tatuaje, dar discrete(bineînţeles că am reuşit să văd măcar 5 în cele 3 ore), care citea reviste internaţionale despre tatuaje şi piercinguri. Îmi mai aruncam şi eu privirea în revista lui(trăiască ochelarii de soare care îţi ascund ochii) şi chiar era genial tipul. La sfârşit, când am coborât în gară, pentru că se defectase butonul de la uşă, iar eu nu aveam forţa necesară încât să trag de uşă, el a venit şi m-a ajutat, i-am aruncat doar un "Merci" şi am coborât grăbită. 

Pe boşorogii fandosiţi din spatele meu i-am ignorat complet.

Cam asta a fost pe drumul spre întoarcere, la dus am stat între babe şi nimic n-a fost interesant, nici chiar cum dormea una din  ele cu gura deschisă.

Mama şi piţipoancele

Mama e genul de femeie care nu prea-şi dă seama că-n unele momente ar trebui să-şi ţină gura. Vocabularul ei conţine cuvintele "cocalar", "manelar", "piţipoancă" şi nu se sfieşte să le folosească nici când e în preajma persoanelor de genul celor enumerate mai devreme.

Astăzi eram în maxi-taxi şi urcă o domnişoară, cam piţipoanca ea aşa, cu ochelari supradimensionali cu ramă de animal-print(există ochelari cu animal-print, dar discreţi şi chiar drăguţi; ei bine ăştia erau chiar naşpa), parul prins în stil şucar cu ditamai floarea(din pânză cauciucată, ma rog, niciodată nu mi-au plăcut genul ala de agrafe pentru păr), unghii de fiţă(erau portocaliu cu alb), iar accesoriile de pe mâini făceau toată ţinuta, rochia chiar era ok. Mama, recunoscând categoria fetei, dar şi un pic răutăcioasă, mi se adresează:" În ce hal arată şi piţipoanca asta... E ca X(şi-mi dă ea ca exemplu o cunoştinţă)".

Doar că a vorbit cam tare, pariez că domnişoara respectivă ne auzise pentru că stătea chiar lângă noi, dar mama nu şi-a dat seama. Eu cred că am roşit, destul de ruşinată, noroc că ochelarii de soare îmi ascundeau faţa şi ochii. Evident că i-am zis după aceea: " Mamă, ştii, ai vorbit cam tare", dar ea a zis ceva de genul:" Intenţia mea nu a fost să mă audă, dar lasă că dacă m-a auzit poate îşi dă seama că arată naşpa şi o să se uite de-acum  în oglindă înainte să plece de-acasă şi o să-i prindă bine".

Totuşi ar trebui să am grijă de acum înainte când ies cu mama prin oraş. 

Lume proastă peste tot

Urăsc să primesc cereri de prietenie(vorbesc mai mult de messenger aici), iar persoana respectivă să nu se prezinte, să se recomande, sau măcar să spună de unde mă cunoaşte. Nu, "dom`le"! Ei iau idul de la un oarecare X(în cazul acesta vărul meu) că au auzit ei că are X o cunoscută(verişoară) mişto şi au şi ei chef de senzaţii tari. Şi pentru că nu-s în stare să lege 2 cuvinte de cele mai mult nici nu le accept cererea sau le dau ignore după primele 3 minute.

Dar cel mai tare urăsc şi mi se pare cea mai mare idioţenie să dai idul cuiva până să-l întrebi mai întai pe acela/aceea dacă e de acord să dai tu idul lui/ei la tot poporul.

Ce ţi-e şi cu lumea asta...

Nuntă la ţigani:"Angelo a luat-o pe Monalisa"

Astăzi toate programele de televiziune au prezentat alaiul de la nunta "secolului", sau aşa cum au numit-o alţii "nuntă cum n-a văzut Parisul". 

Nunta a fost tipic ţiganească: palat, limuzine, aruncatul cu bani, manele cât cuprinde, covorul roşu, rochie de mireasă din Germania, kg de bijuterii de "haur", şi "naşi de naşi"-nimeni alţii decât Dan Bursuc şi Adi Minune.

M-am obişnuit să aud de genul ăsta de nunţi, altceva m-a şocat. Mirii, Angelo şi Monalisa(lăsând la o parte numele lor "răsunătoare") aveau cel mult 15 ani. Angelo avea cam 12 ani(sau cel puţin atât apreciez eu), iar mireasa Monalisa vreo 14, maxim 15. 

Când mireasa a fost întrebată de o reporteriţă ce-şi doreşte pe viitor (sau ceva de genul), Monalisa a dat următorul răspuns în timp ce îşi arânja pletele: "Fericire, frumuseţe şi ....(de restul n-am mai ţinut cont pentru că dorinţa de frumuseţe m-a lăsat blocată).

Da, atât a dus-o pe ea capul la 14 ani cât o fi având: îşi doreşte frumuseţe. Şi nu cred că frumuseţe în căsnicie, ci mai degrabră frumuseţe exterioară.

Nu pot să le zic decât casă de piatră şi să facă "puradei" frumoşi.

Braşov-Probably the best city in the world

Oraşul Braşov e minunat şi sper că sunteţi de acord cu mine. E foarte puţin probabil să te plictiseşti în el sau să epuizezi toate locurile minunate de făcut poze.

Nu, nu e cel mai tare oraş din lume, dar sigur e cel mai şmecher din România.

Dumnezeu e băiat de cartier!

WARNING: Asta nu se va interpreta ca numele proştilor scrise pe toate gardurile.

Mă tot gândesc ce-o fi fost în capul celui care a scris asta. Şi trebuia neapărat pe un bloc, şi mai ales atât de vizibil. Şi n-ajung la nicio concluzie.

Ţiganii cei de toate zilele

Nu poate omul să iasă o dată din casă fără să i se întâmple sau măcar să vadă ceva spectaculos. Şi când spun spectaculos, trebuie să fie neapărat vorba de romi(n-o să le spun rromi) sau aurolaci.

Eu una m-am săturat să fiu făcută pisică de toate "ciorile"(nu, nu sunt rasistă, chiar dacă par), care urlă după mine pe stradă:"Psss, psss, zât!", îmi ridică fustă de la uniformă, mă trag de maieu, sau chiar au îndrăznit să mă pupe. De obicei rămân cam fără cuvinte, dar reuşesc să îndrug o insultă.

Dar pentru ţigani, totul e posibil, chiar şi asta:

Săracul copil rom doarme pe o bordură, chiar în centrul oraşului şi chiar doarme, nu se preface. Părinţii lui unde sunt? Păi nu sunt! Pariez că l-au trimis la cerşit şi nici nu-i interesează cum face faţă bietul copil căldurii, ce aer respiră, în ce mizerie stă sau dacă o să răcească că doarme direct pe ciment. Copilul nu e vinovat, dar trăind într-un astfel de mediu n-o să ştie niciodată ce e bine să faci sau ce e absolut indecent.  Când va fi mare e cel mai probabil să fie la fel ca părinţii lui!

1-Din categoria vecinii mei.

Vecinul meu din perete sforăie şi chiar al naibii de zgomotos. Nu vă închipuiţi că omul e zidit în pereţii blocului. De fapt, locuieşte pe scara cealaltă a blocului, dar apartamentele sunt lipite între ele, astfel încât atunci când el sforăie în dormitorul lui se aude la mine în dormitor. 

Aşa ajung eu să mă scol la 7 jumătate dimineaţa(atunci e punctul culminant al sforăiturilor lui), cu dorinţa nebună de a merge în pijamale şi papuci până pe scara cealaltă, la el la uşă.  Dar niciodată nu apuc să fac asta, fiindcă imediat după ce mă trezesc eu complet, încetează să mai sforăie, probabil se trezeşte şi el.

Deocamdată încă iau totul în glumă, dar, totuşi, ce-o să mă fac dacă mă mai trezeşte şi restul vacanţei la 7:30?

Dormim pe bănci în parc

Nu înţeleg şi mă încăpăţânez să înţeleg de ce ai dormi pe o bancă în parc? Sau pe bordură, sau chiar sub copaci în mijlocul străzii. I don`t get it! Şi casă dacă n-aş avea tot n-aş dormi în plină zi în astfel de locuri.

Îmi pare rău că postul nu e însoţit de imagini, dar mă revanşez altă dată.