miercuri, 31 martie 2010

Grevă prelungită

la nesfârşit. Stau de 3 săptămâni acasă pentru că profesorii din judeţul în care locuiesc sunt nemulţumiţi. Problema cea mai mare e că nu ştiu să spună de ce anume sunt nemulţumiţi: că nu au primit salariul pe luna trecută sau că nu au primit marirea de salariu promisă? Totul e pe undeva prin aer, nu se ştie nimic clar, elevii au început să se plictisească să audă " protestul continuă şi săptămâna viitoare, dar se fac câteva ore, orarul e afişat la avizier". 

Mai nou se aude că greva va continua şi după vacanţa de Paşte şi că e posibil să se îngheţe anul. Cred şi eu: elevii şi-au ieşit din orice ritm de învăţat, o să ajungem la şcoală ca după o vacanţă de vară, fără să ne amintim mare lucru din anul anterior de studiu. Nu ştiu cum o să se recupereze, nu ştiu dacă o să se poată recupera, dar mi se pare cea mai mare cretinitate să îngheţe anul, mai ales după ce am venit până în luna martie la şcoală. Măcar de stăteam tot anul acasă. Sper totuşi să nu se ajungă la astfel de măsuri drastice, unde doar elevii au de suferit, ei fiind nevinovaţi. Primarul oraşului nu e interesat de nimic, nici măcar n-a dat ochii cu profesorii chiar dacă au stat nu ştiu câte zile în faţa primăriei, de preşedinte nu mai vorbim, mai ales că deja şi presa nu mai mediatizează acest subiect. Toţi se poartă de parcă noi n-am face parte din România,  deşi sunt doar 110 km până la Bucureşti.

Iarăşi îmi pare rău că nu am un blog mai cunoscut astfel încât lumea să ştie cu ce dificultăţi se confruntă elevii din Buzău. 

Oameni buni, aplecaţi-vă urechea măcar să ascultaţi ce vor să spună profesorii, pentru că ei de-asta protestează în continuare şi poate aşa o să se termine totul curând.

Iar pentru elevii care încă mai vor grevă şi care probabil acum îmi zic ceva de dulce, spun că nimanui nu-i va plăcea să se ducă în septembrie la şcoală şi să mai înveţe o dată ce a învăţat anul ăsta. 

Sper ca după vacanţă să se încheie totul cu bine.

luni, 29 martie 2010

This is about life.

Câteodată avem impresia că viaţa este roz. Iertaţi-mă că vorbesc la plural, e mai mult vorba despre mine. Ajung din zi în zi să cred că viaţa este extrem de frumoasă. Şi momentele grele ne sunt date ca să ne bucurăm mai mult de clipele frumoase, pline de fericire.
Vi s-a întâmplat să nu puteţi să adormiţi pentru că sunteţi prea entuziasmaţi? Da, bănuiesc că da. Cel puţin, mie mi s-a întâmplat de multe ori. Ce ar trebui să facem atunci? Când eşti submotivat trebuie mai multă motivare, iar când eşti supramotivat e necesară o uşoară submotivare, dar fericirea o poţi modera? Dacă da, atunci să mă înveţe cineva şi pe mine cum anume.
Îmi amintesc că am citit cândva despre terapia prin dans. Acum cred în ea. Dansul chiar te poate binedispune, şi îţi dă şi energie dacă ştii cum să faci. Dar când dansezi trebuie să fii înconjurat de un fel de aură. Iar aura aceasta poate fi alcătuită fie din prieteni, fie este un mediu în care te simţi bine. Pentru că weekendul acesta am descoperit cum funcţionează terapia prin dans, o să o încerc mai des.
Dacă nu ne bucurăm de viaţă o să vedem că trece pe lângă noi. Astăzi renunţ să mă mai preocup de orice problemă, fie ea cât de mică. De astăzi soarele va fi veşnic pe strada mea, iar vouă vă doresc la fel.
[Poate sunt prea optimistă, dar asta simt acum.]

joi, 25 martie 2010

No limit.

Astăzi mi-am dat seama că părinţii chiar ne iubesc necondiţionat. Până acum credeam că e doar un clişeu. Nu, e adevărat. Poţi să ai 40 de ani, dar mama ta tot va fi îngrijorată dacă va afla că ai răcit.

Eu n-am fost tocmai un copil perfect sănătos, dar nici mari probleme n-am avut. Dar de fiecare dată când păţesc ceva mama se simte mai rău decât mine. Azi, pentru că observat ceva ciudat la mine, a exagerat gravitatea situaţiei şi a m-a trimis imediat să mă îmbrac să mergem la medic. Şi de mânuţă, mama m-a ţinut până în faţa medicului. Mi-am amintit că la fel făcea şi când eram mică. Bineînteles că nu era prea grav, dar a fost bine că m-am dus.

Tot azi m-am mai gândit eu că sunt norocoasă că am părinţii pe care îi am, pentru că alţii au părinţi doar cu numele. Alţii primesc bani şi atât. Poate eu n-am avut tot timpul câţi bani aş fi vrut, dar am avut parte de altceva mult mai valoros: afecţiune. Tot timpul am ştiut că ai mei mă iubesc. Şi atunci când mă ceartă o fac tot din cauza asta. Dar mulţi dintre noi nu apreciem asta şi de cele mai multe ori le aruncăm vorbe grele, care îi rănesc. Dar părinţii noştri mereu ne iartă. Astăzi îmi dau seama cât de greu e să fii părinte.

joi, 18 martie 2010

Cum să te cerţi cu părinţii

Cu toţii avem momente când ne certăm cu ai noştri părinţi, fie şi doar din prostioare. Adulţii de obicei izbucnesc repede mai ales pentru că au impresia că ei v-au făcut şi nu vă pot permite anumite lucruri. Dacă aveţi chef de o ceartă faceţi următoarele lucruri:

  • Dacă până acum aţi avut numai note mari, acum e momentul să luaţi câteva note mai mici: vreo doi  de 5, un 6, un 4, cât mai variate, dar mici.
  • Când părinţii vă întreabă de ce aţi luat notele respective o să daţi un răspuns gen:" Sunt notele mele, e viaţa mea şi nu te mai băga". Sigur o să vă ţină în următoarele 10 minute o morală.
  • Nici  vorbă să faceţi curăţenie, lăsa-ţi-vă lucrurile cât mai aruncate prin toată casa. De exemplu, a mea mamă nu suportă să-mi găsească parul pe perie sau pe jos, de aceea, când am chef de o ceartă am grijă să nu mi-l adun. Găsiţi ceva ce pe părinţii voştri îi deranjează şi faceţi exact pe dos decât vor ei.
  • Găsiţi replici bune, răspundeţi-le.  Daţi replici precum " Aşa am avut chef", " Ca să te miri tu...", încetaţi să le mai spuneţi "mami" şi "tati", găsiţi apelative precum " băi femeie". 
  • Începeţi să daţi ochii peste cap în faţa lor şi de fiecare dată când încep o mică ceartă trebuie să păreţi veseli, nepăsători, cu un zâmbet plin de ironie pe faţă, şi sigur mica ceartă devine una serioasă.
  • Întârziaţi când veniţi acasă. În loc de 3 ore de stat în oraş, staţi 5.

Cred că deocamdată e de ajuns. Dacă nu reuşiţi să-i scoateţi din sărite lăsaţi un mesaj şi se rezolvă. 

miercuri, 17 martie 2010

Dependenţa de calculator

Fie că recunoaştem, fie că nu, mulţi suntem dependenţi de calculator. Nu ştiu dacă e chiar dependenţă, dar cu siguranţă abia rezistăm să stăm o zi  întreagă departe de acest aparat. Fie că intrăm doar să ne verificăm e-mailurile,  să vorbim cu un prieten, să ne citim horoscopul, sau să ne jucăm, de fapt petrecem la calculator mai mult timp decât ne imaginăm.

Eu am facut un mic experiment zilele astea, pentru ca am stat numai acasă şi am observat ca nu rezist mai mult de 3-4 cu calculatorul închis. Apoi stăteam  în faţa lui cam 3 ore. Îl închideam, şi după 3 ore îl deschideam din nou. 

Astăzi mi s-a stricat mouse ul şi simţeam că înnebunesc. Mi s-a părut terifiant să am posibilitatea de a sta la calculator, dar un mic detaliu să mă împiedice să-mi desfăşor activităţile obişnuite. Bineînţeles că nu m-am lăsat până n-am găsit un mouse mai vechi, pentru că eşti în stare să faci orice pentru a-ţi căpăta drogul.

Sunt deschisă la propuneri pentru că sunt conştientă de timpul pierdut fără folos în faţa calculatorului.

marți, 16 martie 2010

În ceaţă (Profesorii fac grevă)

Asta e expresia care defineşte situaţia elevilor din România astăzi.  Nemulţumiţi că luna asta au primit doar 30% din salariu, profesorii nu mai intră la ore. Le dau dreptate, dar cea mai mare tâmpenie este că nu sunt hotărâţi, sau uniţi. Unii fac grevă, alţii nu. În oraşul  meu deja peste 5 licee sunt închise,  iar în unele se mai fac ore. Şi asta pentru că fac parte din sindicate diferite, iar unora nu le convine să facă grevă. 

Dacă ar fi să mă iau după afişul de la avizier nici eu nu ar trebui să merg la şcoală. Dar sunt profesori care nu au semnat pentru grevă şi pun absenţe dacă nu eşti la oră. Nu-i înţeleg. Sau ei nu ne înţeleg pe noi. De ce ar trebui să bat eu drumul până la liceu care îmi ia 20 de minute numai cu autobuzul, să fac o oră, 3 nu, apoi să mai fac o oră de la 7-8. Mi se pare o idioţenie. Protestez. Astăzi fac şi eu grevă. Astăzi nu mă duc deloc  la şcoală decât să mă duc pentru o oră. 

Asta ar trebui să facem şi noi, elevii, că nu suntem bătaia lor de joc: GREVĂ. 

sâmbătă, 13 martie 2010

Maturitate

Întotdeauna vor exista copii maturi şi maturi copii. Nu e doar un joc de cuvinte, e un adevăr. Sunt pe lume copii liniştiţi, serioşi, care au comportament de adulţi, dar sunt şi oameni mari a căror viaţă e ca o joacă. 

Maturitatea nu are deci nişte limite clare, prestabilite. Însă mereu adulţii spun că se poarta "aşa" pentru că sunt maturi. Ce înţeleg ei prin a fi matur? Sa fie serioşi? Să facă lucruri serioase? Să râdă mai puţin şi mereu controlat? Tot timpul am crezut că adulţii sunt nişte roboţi, cu mişcări fixe, ochi goi şi zâmbete de metal. În schimb, copiii veseli sunt mereu frumoşi şi emană un aer special, plin de strălucire. Nimic nu mă poate binedispune mai mult decât zâmbetul sincer al unui copil.

Cu toate astea, după mine "a fi matur" înseamnă să ştii să fii serios când trebuie, în situaţii cuvenite, dar capabil să te porţi ca un copil în restul timpului. Un pic de seriozitate, un strop de veselie tipic copilărească, împreună fac un om să fie matur.

Poate uneori îmi doresc să încetez să fiu copil şi să încep să fiu om mare. Încep să mă port ca un adult. Dar aţi observat cât de trişti sunt adulţii zilelor noastre? Cât de prinşi în problemele vieţii sunt şi cât au uitat să se bucure de orice moment? Cât de îngheţaţi sunt? Şi aşa îmi piere dorinţa de a creşte şi tot aşa ajung să-mi apreciez vârsta. 

Nu, nu vreau să fac 18 ani, nu vreau să  am o slujbă din care să mă întreţin, nu vreau să încetez să mă joc, nu vreau să simt că de 1 iunie nu mai este ziua mea.

Pentru că eu am ajuns la concluzia asta datorită unui amic care m-a tras de mânecă pentru că îmi negam spiritul de copil şi mă purtam ca un adult, asta încerc să fac şi eu cu cei din jurul meu prin acest post.

[Nu am nimic cu adulţii care ştiu să fie şi copii, ei se exclud din categoria adulţilor despre care am vorbit eu.]

vineri, 12 martie 2010

I`m new here.

Ăsta e un fel de Hello World. M-am mutat de pe http://dayinspring.wordpress.com pentru că wordpressul nu mă mai mulţumea şi cred eu că am mai multe oportunităţi pe blogspot. În plus, îmi doresc să-mi schimb şi stilul blogului pentru că cel de înainte a fost mai mult un jurnal. Rămâne de văzut dacă îmi copiez posturile. Atât deocamdată, trebuie să lucrez la blog să ajungă măcar pe măsura celui vechi.

Spune NU drogurilor!

Din câte observaţi, astăzi m-am alăturat campaniei “Spune nu drogurilor” deoarece chiar cred în ea. Mă bucur că deocamdată sunt un adolescent cu picioarele pe pământ, capul pe umeri şi fără vicii. Eu am avut parte de o educaţia adecvata ca să fiu convinsă ca nu trebuie să mă apuc nici de fumat, nici de consum de droguri, de aceea m-am gândit să le ofer tinerilor câteva idei ca să mi se alăture.

10 motive ca să spui NU drogurilor:

1. Adolescenţilor le place să fie independenţi. În niciun caz nu arăţi cât de independent eşti dacă nu-ţi asculţi părinţii, ci refuzând consumul de droguri, pentru că ele provoacă dependenţă.

2.Nu trebuie să-ţi urmezi grupul de prieteni în tot şi-n toate. Este important să stii să spui “NU” – asta dovedeste că ai o personalitate puternică. Încearcă să fii tu însuti, chiar dacă cei din jurul tău au altă opinie. E ceva gen: dacă cineva te pune să te-arunci într-o fântână tu o faci? E aceeaşi situaţie. Dacă prietenii tăi te duc la distrugere trebuie să-i urmezi? Nu, evident.

3. Să nu credeţi că dacă te droghezi eşti cool, lumea te admiră. Din contră: îţi poţi pierde prietenii adevăraţi,poţi pierde încrederea familiei tale.

4.Atât tutunul cât şi drogurile joacã un rol determinant în aparitia a numeroase afectiuni mortale sau invalidante la adult. Nu cred că vreţi să vă treziţi la 30 de ani că viaţa voastră e pe sfârşite.

5.Oamenii care se droghează sunt nişte oameni laşi, plini de frustrări. Ei cred că e mai ușor să iei droguri decât să-ți înfrunți demonii. E tocmai invers.

6.Cheltuiţi banii aiurea, pe când aţi putea să faceţi câteva acţiuni binevoitoare dacă tot aveţi prea mulţi.

7.O persoană care se droghează nu poate avea realizări pe niciun domeniu, nici profesional, nici familial, nici emoţional. Se trezeşte după 10 ani de consum că nu are nimic pe lume.

8. Toţi doresc sa simta altceva decat de obicei. Este gresit sa spui si sa faci: “incerc doar odata de curiozitate”. Poţi simţi altceva şi prin alte activităţi: sari cu paraşuta, fă bungee jumping, surfing, etc.

9.Bucuria provocată de droguri e trecătoare. ” De ce să fii jucăria altora ? Drogul te scoate dintr-o stare de
normalitate, sau de tulburare, te introduce în lumea falsei bucurii, după care te aruncă cu brutalitate în cumplitele chinuri ale iadului afectând atât sufletul, cât şi trupul.”
10. O dată ce începi să consumi viaţa ta nu va mai fi la fel niciodată.

Sper că pe mulţi dintre voi v-am convins şi sper să fiţi îndeajunşi de puternici să spuneţi “NU”, pentru că sigur o să fiţi tentaţi vreodată. Doar oamenii puternici şi cu voinţă pot spune NU drogurilor. Tu ce fel de om eşti?

Cum să NU iei la naţională

Acest post este despre cum să nu ajungi la olimpiadă la faza naţională. Nu vreau să credeţi că am sperat că voi ajunge, dar vă pot spune ce fac eu de obicei în astfel de situaţii. Există mai multe situaţii, dar o să expun doar una.

Pasul 1 – Te hotărăşti să te duci la olimpiadă la o materie unde sigur nu excelezi, aproape că nu ştii nimic.

Pasul 2 – Te lauzi peste tot că te duci la olimpiadă şi îi spui mai ales profului.

Pasul 3 – Pentru faza pe şcoală nu înveţi nimic, că sigur îi trec pe toţi.

Pasul 4 – Cu puţin noroc treci la faza judeţeană. În niciun caz nu te-apuci de învăţat. Continuă să te lauzi, mai ales că mergi la judeţeană.

Pasul 5 – Te trezeşti în ultima săptămână înaintea olimpiadei că nu ştii nimic şi nu ştii la ce te mai duci. Nu e nimic, nu te stresa, încă ai timp să înveţi.

Pasul 6 – Te hotărăşti să stai acasă câteva zile ca să-ţi înveţi. Prima zi pierzi timpul la calculator sau cu câteva filme. A doua zi pui piciorul în prag şi spui:”gata, mă apuc serios de lucru”. Renunţi după vreo două ore, convins că e deja prea mult şi mai ales că deja te doare capul. În plus, ziua care ţi-a mai rămas e suficientă ca să înveţi tot.

Pasul 7 – Te trezeşti, îţi deschizi caiet, manual, citeşti şi nişte eseuri, referate, te uiţi pe nişte subiecte, faci în aşa fel încât să zăpăceşti toate informaţiile că oricum sunt prea multe.Apoi te culci că deja s-a făcut târziu şi trebuie să te prezinţi devreme la olimpiadă.

Pasul 8 – Când te vezi cu subiectele în faţă începe tot ce e mai important. La primul exerciţiu te faci că nu înţelegi cerinţa şi scrii ce îţi vine, eventual ceva poveşti cu zâne.

Pasul 9 – Observi că-ţi scrie prost stiloul. Te decizi să-l desfaci şi să vezi care e problema. Bineînţeles că faci în aşa fel încât să scoţi rezerva şi dai nişte cerneală atât pe foaie, cât şi pe tine. Te chinui să ştergi, apoi îti aminteşti că mai ai un stilou la tine şi începi să scrii cu acela.

Pasul 10 – La al 2lea exerciţiu nu ştii ce să scrii, pentru că nu-ţi mai aminteai ce-ţi ” învăţaseşi” şi scrii nişte teorii de-ale tale, le elaborezi frumos încât să-ţi ia mult timp. Pe al 3lea exerciţiu ştii să-l faci, îl începi, dar ţi se spune că au trecut cele 3 ore şi trebuie să predai lucrarea.

Aceştia sunt cei mai simpli 10 paşi prin care sigur nu iei la naţională. Crede-ţi-mă că, urmându-i, visul vostru de a nu ajunge vreodată la naţională va deveni realitate, vă spune un specialist în astfel de situaţii.

Violenţa în România

Cu toţii am observat că românii se disting dintre toate celelalte popoare numai prin trăsături negative: sărăcie, mizerie, hoţie şi nu în ultimul rând, prin violenţă.

Dacă v-aţi uitat vreodată la Ştirile de la ora 17:00 aţi şti că sunt ştirile groazei. Sunt relatate pe scurt numai nenorociri: Unul şi-a omorât tatăl cu un topor, altul a violat o babă, o copilă de 15 ani este gravidă cu un moş de 70, iar Gheorghe a bătut-o pe Leana, concubina lui, de a băgat-o în spital.

Ce nu înţelege multă lume e de ce bărbaţii se consideră superiori/”cocoşul casei”, iar prin aceasta superioritate înţeleg că trebuie să-şi lovească cu bestialitate soţiile până le lasă lipite de podea. Cu siguranţă numai în România se întâmplă ca femeile să nu divorţeze nici daca sunt bătute, pe motiv că ” au copii împreună şi mai bine stau şi înghit”, iar Leana se întoarce la bruta de bărbat pe care o are, după ce iese din spital şi nici n-are de gând să depună plângere la poliţie ” că nenorocitul o omoară”.

Părerea mea este că, dacă femeile ar fi hotărâte şi ar lua atitudine, bărbaţii n-ar mai fi aşa. Şi decât o relaţie care bazată numai pe respect şi dragoste nu e , mai bine deloc.

Dacă o să aveţi vreodată o zi liberă, vă recomand să vă uitaţi într-o zi la ştiri şi sigur o să rămâneţi terifiaţi.

Pentru dive.

Cele mai noi tendinţe în materie de stil, nu cumva să le rataţi.

Este obligatoriu ca o domnişoară care se consideră divă/fiţă sau ce vrea ea să: – citească o revistă periodic(gen Bolero, Cosmopolitan, Ele, The One, lista continuă)

- mănânce “sănătos”(dacă până în prezent n-a mâncat pomelo şi alte chestii exotice nu mai e cool) şi cât mai puţin, arătând cât ţine la aspectul fizic

- să folosească multe măşti faciale şi creme de îngrijire, pentru ca trebuie să arate tot timpul impecabil

- să meargă doar în cafenele/cluburi/localuri arhicunoscute

- să-şi închidă contul de pe hi5 şi să aibă pe facebook/twitter şi să accepte cererile de prietenie după mult timp că doar ea e extrem de ocupată

- să-şi schimbe idul des că “i-l sparg mereu proştii”(vrăjeală)

- nu vine cu aceeşi bluză la mai puţin de 2-3 saptămâni, chiar o lună

- stratul de fond de ten de 2 cm să nu lipsească, dar cu toate astea să arate natural

- îşi îndreaptă/ondulează părul aproape zilnic, dar nu renunţă la păr lung, chiar dacă e ars la vărfuri

- dacă nu e fu¤¤tă pân la 17 ani ar putea să renunţe la ideea de divă sau să facă cautări disperate

- să intre cât mai rar pe mess şi când intră lumea să fie în extaz

- să aibă nşpe mii de prieteni, încât pe holul liceului/universităţii să fie salutată şi băgată în seama non-stop.

Cam atât că m-am plictisit, dar lista continuă. )

Lumea asta

mă uimeşte în fiecare zi. De fapt, nu lumea, ci minunata noastră ţară şi civilizaţia de care dăm dovadă.

Cum eu merg în fiecare zi la şcoală cu maxi-taxi cu prietenii O. si B., avem de ce să râdem împreună cam în fiecare zi. Azi, de exemplu, se aşează în faţa noastră o fostă amică de-a mea cu prietenele ei. La prima vedere păreau ok. Apoi a început una dintre ele: “Făăă, ia uită-te la blugii ăia din vitrina magazinului de pe dreapta! Sunt doar 950(voia, de fapt să zică 95) de lei, mai ieftini ca-n Bazar(Bazarul e, pentru cine nu cunoaşte Gorbaciovul, o chestie plină de ţigani), că în Bazar sunt 800(de fapt, 80). Prietena de lângă ea, un pic mai isteaţă a întrebat-o: “Cum fata, mai ieftini?” Proasta supremă: ” Aaaa, pai, făăă, mai ieftini că aştia măcar sunt din magazin nu din Bazar”. Prietena ei: ” Păi, fată, du-te-n Mall dacă vrei ceva mai bun.” Proasta supremă din nou: “Pai nu dau eu fă două milioane.”

Mai departe n-am urmărit discuţia căci mă săturasem de lipsa individei de inteligenţă. Nu m-a deranjat chestia cu Bazarul, ci mai mult ideea de a le vorbi prietenelor cu “fă”, lucru pe care nici bunica mea de la ţară nu-l face, şi de a vorbi atât de tare încât să te remarci în tot mijlocul de transport.

Normal că la cât de minunaţi eram, eu, O. si B. nu mai puteam de râs. Când să coborâm, se aude brusc o manea foarte dansantă, pusă ca sonerie la telefon. Şi mă gândeam eu aşa, dacă Proasta Supremă nu ar fi coborât cu o staţie mai înainte, acum, auzind acea manea, ar fi zis ceva de genu:”Fă, ce melodie mişto. Nu-i aşa că mi-o trimiţi şi mie pă telefon să-mi sune şi mie?”.

Bine macăr că scăpasem deja de ea.

Aşa numitele vedete româneşti.

Cum n-am avut ce face, azi am deschis frumos televizorul şi era pe Kanal D, în timpul emisiunii “La şuetă cu Bahmu”. Am rămas stupefiată. Ştiam de altfel ce valori se promovează în ziua de azi, şi n-am nimic cu prezentatoarea, Adriana Bahmuţeanu, dar invitaţii sunt mai mereu extrem de naşpa.

De exemplu, azi au fost invitate nişte femei care numai de adus la emisiune nu erau: Cornelia-dansatoarea din buric cu şuncile ei şi cu colacii care dădeau pe-afară, cu dansatoarele ei cu tot şi Fakira Laura sau ceva de genul, care chipurile dansa arăbeşte, dar avea un corp care numai de dansuri orientale nu era. Eu ştiu că maneaua, muzica lăutărească şi pielea cât mai dezgolită vând, dar mi-ar fi ruşine să fiu prezentatoarea sau producătorul unei astfel de emisiuni.

Şi uite cum, din păcate, am pierdut zeci de minute din viaţă inutil, fiind pusă în aceeaşi categorie cu prostimea.

Vai de Românica noastră.

În ultimul timp sunt complet dezamăgită de tot ce se întâmplă în ţara în care trăiesc şi nu sunt singura. Ne tot afundăm în loc să ne revenim, se iau măsuri pentru reformarea ţării care ne fac de fapt şi mai săraci.

Tot timpul mi-a părut rău că nu m-am născut în altă ţară mai prosperă sau măcar care să merite.

Dacă în România alocaţia de stat pentru copii este doar 42 de lei(adica aproximativ 10 euro), Germania plăteşte pentru fiecare minor nu mai puţin de 150 euro. Asta înseamnă de 15 ori mai mult. Din câte am înţeles eu de la părinţii mei, eu o să fiu lipsită şi de cele câteva zeci de lei, pentru ca depăşim suma de 1000 de RON pe membru de familie. HA HA! Mi-e tot una. Măcar nu se poate spune că statul contribuie cu ceva în cresterea şi educarea mea, cum se credea până acum. Deci, domnule Emil Boc, vă mulţumesc. Îmi pare rău că n-am un blog cunoscut ca să vă ajungă în faţa ochilor această mulţumire a mea.

Mi-e din ce în ce mai silă de România, “dar nu-i nimic, sunt consolat de mic, nu ne-am născut în locul potrivit”.

Prea multe prejudecăţi

Sâmbătă dimineaţă – programare la stomatolog

Drumul până la cabinet a fost monoton, eram pe jumătate adormită, nu e de mirare că atunci când am deschis uşa maşinii pentru a coborî era să lovesc un biciclist, eu fiind cea vinovată că nu mă asigurasem. Noroc cu omul că s-a ferit şi a trecut 3 cm pe langă uşa maşinii.

Dar, când m-am întors spre casă, am luat maxi-taxiul. M-am aşezat frumos pe un loc, nerabdatoare să cobor. La o staţie, au urcat nişte ţigani : mama, bunica, si 3 copii cu vârste între 2-11 ani, cu haine specifice. Am avut o senzaţie de greaţă când am văzut că se aşează lângă mine. Mă aşteptam să miroasă urât, recunosc. Dar uite că mă înşelasem, nu miroseau deloc. După o cercetare mai amănunţită am obsevat ca aveau nişte haine chiar foarte curate.

Am rămas aproape stupefiată, când i-am auzit pe copii vorbind extrem de frumos româneşte şi corect gramatical. Deşi mama şi bunica lor vorbeau în ţigăneşte, ei răspundeau numai în română. Cei doi mai mari, doi băieţi ştiau şi să citească, mai ales că eu credeam iniţial că nu merg la şcoală.

Şi când am văzut şi ce dinţi impecabili au mi s-a parut nedrept faţă de mine că trebuie să mă chinui peste un an cu ai mei.

Unul din băieţi, chiar s-a ridicat în picioare ca să dea locul pe scaun unei femei.
Vedeţi voi, copiii aştia erau altfel decât ne-am fi aşteptat cu toţii. Erau ţigani, dar nu aveau un comportament de ţigani. Sau poate noi suntem cei care avem prejudecăţi, care întelegem totul prost şi-i includem pe toţi în aceeaşi categorie.

* Şi lecţiile de viaţă continuă*

Oameni culţi.

Peste tot unde merg dau numai de oameni care habar n-au sa vorbeasca limba romana: oameni care spun ” deşte”, ” compod” , “foină” si multe altele.

La mine la curte( la tara) am un vecin de vreo 60 de ani, un betiv care traieste intr-o cocioaba, care n-are familie si umbla mai mereu jegos, dar care ma uimeste de fiecare data cand vorbesc cu el.

Poti sa-l intrebi orice din istorie, din geografie si-ti raspunde perfect corect. Sunt momente cand spune usor intristat: ” Stiam mai multe, dar am uitat” . Iar omul asta, Jan sau Jaga( cum imi place mie sa-i spun) citeste mai mult decat citesc eu. Ori de cate ori ma vede cu o carte imi mana ma roaga sa i-o imprumut si lui dupa ce o termin ca s-a plictiseste si nu mai are nimic de citit. Unele carti le-a citit de cel putin 3 ori in toata viata lui, si tot le mai citeste cu placere.

Cateodata imi povesteste despre winnetou, sau despre cum l-au luat pe el fortat la scoala in timp ce se dadea ” cu curul pe matca” si toate prostiile pe care le facea de intra in belele cu vecinii.

Omul asta nu a uitat niciun nume din nicio carte si ti le poate povesti oricand. Dar se pare ca nu a avut noroc in viata. Din cate spune el a fost meteorolog timp de vreo 12 ani, iar cand a fost concediat si-a capatat niste vicii care nu l-au mai lasat sa traiasca decent. Singura bucurie pe care o are e citirea unei carti bune, fiindca imaginatia il hraneste. Pensie nu are. Nu are niciun fel de venit inafara de ajutorul social pe care-l primeste la Craciun, la Paste si de alte cateva ori pe an. Daca mananca o data pe zi e cel mai multumit om, iar daca mai gaseste si un lemn pe drum sa faca focul e si mai bine.

Am scris acest post pentru ca Jan e un om care m-a marcat. Daca exista posibilitatea sa ajungem la fel? Daca invatam, dar nu avem niciun dram de noroc? Lectura chiar poate fi motivul pentru care sa traiesti?

You know I hate you.

Nu, nu consider că meriţi un post întreg pe minunatul meu blog, dar e singurul mod în care la ora asta pot să-mi vărs nervii şi să mă calmez cât mai simplu.

Iată ce ştiu eu despre tine, nu prea mult, dar lucruri semnificative:

^ Eşti diva/ sau vrei să pari. ( dacă n-ai observat te îngân, bătându-mi joc de tine, pentru că eşti naşpa)^

^ Eşti/ te crezi populară. De aceea trebuie să fie mereu un cerc în jurul tău format de oameni care să se holbeze la tine de parcă nu te-au mai vazut de 7 ani. De aici se trage şi dorinţa/nevoia de atenţie pe care o ai. ^

^ Fără “ minunaţii tăi prieteni” nu poţi trăi. Să-ţi spun un secret: toţi minunaţii tăi prieteni te vor părăsi la un moment pentru că toţi se vor sătura de toanele tale, stau pe lânga tine pentru ca atragi popularitatea şi asupra lor, şi nu ştiu dacă jumătate din ei îti sunt prieteni adevăraţi ai sa te convingi cu timpul.^

^ Te crezi Miss univers. Esti mai putin decat crezi sau chiar deloc. Si asta pentru ca toti iti zic ca esti frumoasa/simpatica doar pentru ca te plangi toata ziua si ii fortezi sa te minta.^

^Banii te fac intra-adevar mai interesanta. Insa as vrea sa te vad si cand nu-i vei mai avea pentru ca va veni si un moment de-asta.^

^Te crezi matura. Nu esti! Pentru ca altfel n-ai incerca sa fii cat mai langa mine, cunoscandu-ma mai bine prin persoanele de care te apropii. Si tot tu arati ca ma urasti^

^Vrei mereu sa arati cat de rebela esti, prin tot ceea ce faci. Ai dat vreodata o petrecere bomba la tine acasa, stiind ca ai tai se intorc dimineata? Nu, nici eu n-am facut chiar asta, nici nu intentionez dar eu nu ma cred atat de rebela ca tine. Sunt un adolescent normal.^

^Te faci ca tu nu bei, nu fumezi. Ha! Iti rad in nas. Ai idee cate stiu despre tine pe tema asta? Ma-ntreb oare de la cate petreceri n-ai plecat cu picioarele impleticindu-ti-se si razand ca proasta? “ Dar nu, eu nu beau niciodata. Nu e dragut ca o fata sa faca asa ceva” . ^

^Stilurile/gusturile noastre vestimentare seamana. Dar sa fie clar ca nu te copiez. Nici nu sustin ca tu ai face asta. E doar o coincidenta. Dar cand te vad imbracata intr-un fel imi vine sa-mi dau foc, pentru ca e pe gustul meu. ^

^Prin tot ceea ce ai facut in trecut mi-ai atras antipatia care creste de fiecare data cand te vad. Si ne vedem al naibii de des.^

Te urasc, te urasc, te uraaaasc. Motivele le ai mai sus si in viata reala mai sunt si altele pe care aici nu le pot enumera explicandu-le indeajuns, pentru ca ar avea de suferit viata mea sociala.

Melodia Soko – I`ll kill her pe care prietena I. mi-a dat-o in primavara e pentru tine. Dedicatia ar suna cam asa: ” Esti cea mai odioasa persoana pe care am cunoscut-o. Intr-un moment extrem de nervi te-as strange de gat.”

De la mine n-ai decat melodia si un urias/gigantic/infinit spus din toata inima cu speranta sa dispari din formidabila mea viata, care fara tine prin peisaj, undeva prin boscheti ar fi perfecta..

Urăsc, dar urăsc divele.


O să încept acest post, primul de fapt prin a explica tuturor (ştiu ca sunteţi extrem de numeroşi ) de unde vine pseudonimul meu, Stiva.

Pai totul a început când eu şi Hormonii ne-am luat porecle între noi, înrudite. Astfel ca pe lânga Dunare, Chilia, Sfantul Gheorghe şi Năvodari, am rămas eu cu Sulina. Aşa ca mie aa-nceput să mi se zică Sulina.

La cateva zile ne-am uitat noi la filmul Ana Karenina si mie îmi plăcea numele personajului ” Stiva”. Aveam pe mine tricoul sclipicios pe care scrie ”DIVA” cam pitiponcesc de altfel, dar care ma binedispune. Si am stat eu si m-am gandit ca Sulina+ Diva= Stiva, deci sa mi se zică Stiva.

Da, am un tricou cu Diva si e roz. Probabil va-ntrebati care e legatura dintre numele postului, Stiva si tricoul meu. Incerc să vă explic. Intotdeauna nu mi-au placut fitele sau divele, cum prefer sa le numesc. Prea isi dau aere si se cred importante, deci nu le suport. Asa ca am luam tricoul la caterincă. Şi cum la mine în liceu sunt destule persoane carora le spun “dive”, trebuie sa port tricoul ala cât am ocazia

Divele sunt cele populare de obicei sau cauta asta. Iubesc faima, deci iubesc sa atraga atentia, iubesc sa se creada cool. Si cum eu urasc toate astea, am decis că le urăsc pe ele.

De fapt, mie divele îmi distrug viaţa, sau mai bine spus o parte din ele au făcut asta aşa ca de acum încolo mă feresc. Şi ma feresc destul, poate deja aţi observat.

Daca va plac celebritatea, numarul uriaş de prieteni, atenţia tuturor îndreptată către voi, clar nu avem ce discuta.

Daca, în schimb, iubiti viaţa oricum ar fi si va bucuraţi din plin de ea, suntem prieteni.

Spuneţi ” Nu” divelor. :))