Îmi vine câteodată, din senin, să deschid un document în word şi să încep să scriu. Să pun versuri, să schimb fonturile după bunul plac, să fac totul în maniera în care vreau. Să scriu pentru mine, nu pentru cititori şi să mă simt bine că n-o să fiu taxată pentru orice greşeală făcută din neatenţie sau criticată din orice alt motiv. Dar n-ar avea atâta farmec.
Nimic nu e mai plăcut pentru un blogger, decât să vadă câte-un e-mail primit de la site-ul gazdă al blogului său, înştiinţându-l că a primit comentarii la posturi scrise cu luni bune înainte sau chiar de la vechiul blog, mai ales în momentele în care el şi uitase că deţine aşa ceva.
Nu, nu mi-am concentrat niciodată întreaga existenţă în jurul unui blog şi nici n-o s-o fac, n-o să-mi plâng aici suferinţele, n-o să-mi public poeziile, nici n-o să pun bancuri, n-o să dau nici lecţii de modă. O să fiu cine sunt eu cu adevărat şi probabil odată şi odată o să încetez să mai fiu Stiva. În pauza aceasta lungă aproape că m-am regăsit, sau măcar am încercat. Iar astăzi îmi dau seama că nu-mi convine că deţin un blog ce are blogspot.com în coadă, cu un nume care nu spune nimic, că au trecut ani de când am început un blog şi totuşi n-am evoluat, mai ales că sunt veşnic nemulţumită, lucru pe care-l dovedesc şi acum.
Nu o luaţi ca pe o revenire deoarece nu ştiu încă ce am de gând, nu este un post de justificare, nu mă simt obligată să dau explicaţii, dar m-am simţit bine să împărtăşesc ceva cu voi, mai ales când e vorba de adevăratele mele gânduri.
