Limita (in)certitudinilor

N-am mai scris demult. Nu e din cauza uitării, dar parcă nu mai e ce a fost, nu mai simt nevoie de scris bazaconii. Cândva spuneam că blogul nu mai e printre priorităţile mele. Acum nu mai am nici priorităţi.

Am ajuns să fac totul cum îmi vine, să iau totul de la sine, să nu mă mai chinui să schimb eu nimic. Parcă sunt alta, parcă Stiva s-a pierdut pe undeva. E blocată între EU-cea de acum, EU-cea din trecut şi EU-cea în devenire. E blocată în mine. Asta dacă mai există, dacă încă mai deţin acea faţă a mea.

Astăzi nu ştiu nici dacă Stiva mi se mai potriveşte, nici cine sunt cu adevărat, nici spre ce mă îndrept, nici dacă o să mai existe acest blog, nici ce merit, nici ce-mi doresc, nici cum mă cheamă.
Dar cu toate astea nu mi se pare nimic greşit, ca şi cum n-ar mai exista greşeli deloc, Astăzi sunt mulţumită, deşi totul e incert în jurul meu.

Zăpadă pentru toţi şi toate

În ultimele zile a tot nins şi s-a aşternut trainic-mai bine de 20 de cm. Copiii au năpădit străzile, iar o parte consistentă din adulţi au renunţat la maşini. Parcă e alt oraş. Liniştit pe de-o parte, şi agitat în alt fel- de suflete de oameni, nu de motoare.

Puteam eu să pierd frumuseţea de afară? O iau frumos pe prietena B. şi ieşim prin minunatul nostru cartier, după cum şi formularea invitaţiei: „ la o bulgareală”; şi bulgăreală a fost!

Găsim un loc relativ nepopulat, ne facem noi muniţie, ne alergăm un pic, ţipăm, mi se năzăreşte mie să mă dau în tobogan, un tobogan plic cu zăpadă, bineînţeles. Ies vie din el, după ce-mi intrase zăpadă cam peste tot, pantalonii mi se udaseră bine, eu eram chiar încântată de „performanţa” mea, iar B. era crucită şi râdea.

Decidem să abandonăm operaţiunea „Bulgareală”, ne îndreptăm frumos spre magazin în ideea de a ne cumpăra ciocolată caldă şi să mergem să o bem la căldură. Trecem prin „gaşca cartierului”, nu suntem aclamate, nu păţim nimic deşi aveau toţi bulgări deja pregătiţi pentru eventualele victime. Eu eram şocată, ieşisem din şoc, când la ieşirea din magazin am văzut că de fapt ne aşteptau: erau cu toţii întorşi către noi, cu zâmbete „angelice” pe faţă. Să trecem printre ei ar fi fost sinucidere curată, de aceea am luat-o frumuşel printre maşini, mai grăbit, mai apăsat, mai rugându-ne în gândul nostru să scăpăm tefere. Bulgării ne treceau milimetric pe lângă cap, cred că unii ne-au chiar înnimerit, păcat pentru ei că spatele doar.

În uşoara urmărire, am mers pe o alee, care ducea la scara alăturată scarii mele de bloc. Mie îmi părea cea mai bună soluţie, ce dacă erau nişte copii pe acolo? Ne veneau până la burtă, ce dacă erau 4-5, ce puteau să ne facă?(Cam asta era în gândul meu)

Între timp „Gaşca cartierului” ne lăsase în pace, ne considera cauză pierdută, iar eu eram destul de foarte mulţumită.

Copii de pe alee s-au dat chiar la o parte ca să trecem. Eram impresionată de „bunele maniere” ale copiilor din cartierul meu, ştiind că am o părere foarte proastă despre tot ce ţine de el. N-am avut timp să fiu impresionată prea mult, s-a spulberat totul atunci când am început să simt loviturile din ce în ce mai rapide şi mai puternice(cred că se chinuiseră mult la bulgării aia pentru că erau foarte bine închegaţi). Am luat-o la fugă, nici nu-mi trecuse prin minte că or să ne alerge, erau nişte copii până la urmă. Ei bine, copii ăia alergau mai bine decât m-aş fi putut aştepta, se pare că-i subestimasem. Am tot alergat şi am tot luat la lovituri, până am ajuns la uşa de la scara mea de bloc şi-mi amintesc că prietena B. mă tot întreba de cartelă, cartelă pe care eu n-o aveam. Slavă cerului că interfonul doar ce se defectase, iar uşa este deschisă pentru toată lumea, deci nu aveam nevoie de nicio cartelă să intrăm.

Ajunseserăm în bloc. N-au avut tupeu să intre după noi, aici nu i-am subestimat. Mica aventură, foarte plăcută pentru ei şi mai puţin plăcută pentru noi se încheiase. Eram încărcate de zăpadă, ne-am scuturat un pic şi am urcat. Tata, când ne-a văzut a râs, iar când i-am povestit a râs şi mai tare. Acum, că vă relatez râd şi eu, dar să fiu pusă din nou în faţă cu o situaţie asemănătoare n-aş mai râde cu siguranţă.

Vreau o ţară ca afară!

Când mă uit la televizor mai văd una, alta. Aşa am găsit melodia Vunk-Vreau o ţară ca afară, care s-ar putea să fie de ceva vreme, dar n-am auzit-o eu până acum.
Videoclipul chiar e reuşit, deşi nu foarte original, iar versurile sunt direct inspirate din viaţa noastră a românilor. Atitudinea trupei şi a celor care au lucrat pentru a obţine acest rezultat e de apreciat, cu siguranţă şi-au câştigat simpatizanţi, dar atât. Noi, oamenii de rând nu putem schimba mare lucru, iar cei care au anumită funcţie în conducerea statului se vor face că nu ştiu de melodie.



Şi da, cu toţii vrem o ţară ca afară, dar rămânem cu dorinţa.

La noi, ca la "nenimenea"

Aseară în maxi-taxi: un cuplu de ţigani nespălaţi, un moş beat, o femeie care vorbea numai despre aroma terapie, un copil care vorbea cu un prieten la telefon despre ce se întâmpla în mijlocul de transport cu pricina.

Totul a început cam aşa: mă urc, simt mirosul "sublim", mă aşez totuşi. Îmi dau seama că pe lângă mine stătea o anumită profesoară de franceză de la mine din liceu, era prea târziu să o salut oricum şi dacă mi-aş fi dorit, a şi coborât înainte să-mi dau eu seama ce şi cum, eram ocupată să scotocesc prin geantă în speranţa că voi găsi căştile, că voi putea să substitui scârboasa limbă ţigănească care se auzea din spatele meu(asociată cu mirosul care îmi invada nările) cu câteva melodii plăcute. Din păcate, pentru mine, nu le-am găsit, se pare că le uitasem acasă.

Coboară ţiganii, şoferul se plângea de miros, se trezeşte "una bucată femeie" să-l sfătuiască ce vas de aroma terapie să cumpere şi să-l pună în maxi-taxi ca să nu mai fie astfel de probleme. Tot ea, îşi dă seama apoi că maxi-taxiul nu mai are acelaşi traseu pe care-l ştia şi începe să explice că n-a mai mers de câţiva ani, că natura serviciului nu-i permite, vorbăraie inutilă oricum. Totuşi pe mine nu mă deranja aşa de tare.

Un moş beat, anunţă că el va coborî la următoarea staţie, chiar dacă ar fi trebuit să mai meargă, motivând că-l doare capul şi că se vorbeşte prea mult. Şoferul îl ia cu "Ce-ai bre?", că să vezi, că nu ştiu ce... Moşul, irascibil, nu permite să i se vorbească cu bre, începe o întreagă discuţie contradictorie, dar până la urmă se lasă convins să nu coboare mai devreme decât trebuia.

În tot timpul asta, în spate de tot era un copil-adolescent care râdea în hohote, vorbind cu un prieten la telefon şi povestindu-i aceluia tot ce se întâmpla.

Aş fi râs şi eu, dar chiar nu era de râs.

Ca popor, suntem jegoşi, nespălaţi(nu degeaba suntem ultimii din Europa la consum de detergent şi pastă de dinţi), suntem beţivi, suntem proşti de dăm în gropi, dar aroganţa şi mândria sunt pe noi cât casa. Şi dacă tot cerem să fim respectaţi de celalalte naţiuni şi avem nşpe mii de pretenţii, măcar să cerem, bazându-ne pe ceva, măcar să încercăm să-i schimbăm noi pe acea parte a românilor care ne fac de râs, nu să cerem de la alte ţări să ne ajute, sau să le învinuim pe ele că nu se implică, întâi ar trebui să ne implicăm noi, ca români întregi la cap, a căror imagine e pătate de co-naţionalii lor.

Ianuarie, eşti aşa urâtă!

Lunile ianuarie şi februarie îmi par cele mai urâte luni din an. Cele mai noroioase, cele mai monotone, cele mai gri, cele mai înnorate, cele mai triste. Pe bună dreptate că nu sunt preferatele nimănui. Soarele, ei bine nu l-am mai văzut de câteva zile bune, mai bine de-o săptămână.

Vremea e aiurea, nu e nici primăvară cu verdeaţă, flori şi ciripit de păsărele, nici iarnă cu ger, zăpadă. Am putea să facem o reclamaţie. Dar cui am putea s-o adresăm? N-am idee. Şi atunci ce ar fi de făcut? Vremea nu o putem schimba, nu?

Atunci poate am putea s-o facem noi, prin atitudinea noastră mai placută. Propun să vopsim totul în roz bombon, la figurat vorbind desigur. Ar colora un pic situaţia, aşa cum decid eu să-mi colorez unghiile când sunt plictisită sau când alunec spre tristeţe. Alung firescul, obişnuitul, orice urmă din ce era şi transform totul într-un roz-mov isteric, într-o veselie adevărată, într-o dispoziţie de zile mari.

Hai să colorăm vremea de afară, situaţia, viaţa prin ceea ce suntem şi prin ceea ce putem face noi ca oameni. Să fim mai zâmbăreţi, entuziaşti, prietenoşi, mai puţin crispaţi, să ne victimizăm mai puţin, să vorbim, să râdem mai mult, să ne ascundem adevărata faţă mai puţin, să fim noi înşine, dar fericiţi, să facem noi primăvară, deşi e abia jumătatea lui ianuarie. I`m sure we can!

Răceală continuă

Sigur aţi văzut filme în care personajul principal nu se poate trezi din vis, când crede că a revenit la realtitate a trecut de fapt în alt vis, eventual coşmar. E un cerc închis, din care nu poate ieşi.

Aşa sunt eu acum. Sunt răcita din luna decembrie. Răceala mea a început cu o uşoară durere în gât. Apoi acută. Tuse. Mucozităţi nazale. Am luat tratament, că am ajuns să mă scârbesc numai de mirosul de Fervex, Teraflu, Coldrex, Prospan, Trachisan, Trachisept, Strepsils, Hexoralleten; am avut şi vreo câteva perioade de antibiotic. Mi-a trecut răceala, am fost 2 zile normală, a 3a zi deja mă durea iar în gât. Prima oară am motivat durerea cu "aerul rece de afară", băuturile reci pe care le-am consumat. A 2a, a 3a, şi a 4a deja am început să mă sperii. Am luat tratament din nou, mi-a trecut, în 2 zile mă durea iar în gât. Am îndurat, m-am gândit că o să treacă de la sine. Febră. Tuse. Medicamente din nou. Îmi trecuse. Dar bineînţeles, că nu avea să dureze mult. Avea să înceapă încă o zi a coşmarului, aveam impresia că o să mă trezesc, o să-mi reiau viaţa cea de toate zilele, dar ghiciţi ce, când să mă trezesc, a început un nou coşmar. Acelaşi cadru, aceleaşi senzaţii. Aceleaşi medicamente. Aceeaşi răceală care parea să se fi vindecat. Aceeaşi răceală care revine, mă urmăreşte ca o fantomă şi nu mă lasă deloc în pace.

De o lună şi jumătate sunt răcită în continuu, iar acum sunt la încputul unei noi serii de răceală. Durerile în gât au început să mi se pară o nimica toată, antibioticele - cele mai scârboase chestii inventate. Cel puţin aşa sunt cele pe care le pot lua eu, fiind alergică la un preparat conţinut de 50% dintre antibiotice.

Vreau să ies din cercul ăsta. Am renunţat la orice care mi-ar putea readuce răceala, doar să se încheie odata! Mă simt ca un copil speriat, urmărit de cine ştie ce creatură care lui îi pare a fi un monstru. Help me!

Letargie de ianuarie

Primul post pe 2011. Unul prost, chior, sec. Să vedem cât mai continui aşa, dacă mai continui.

După revelion s-a instalat liniştea. Începând cu dimineaţa de 1 ianuarie, tot oraşul doarme. Toţi resimţim o stare de apatie, de somnolenţă continuă, de lipsă de energie. Încep grijile, începe stresul, începe şcoala.

Ce am putea să facem? Singura soluţie ar fi să dormim şi să ne simţim bine cât de mult mai putem, să ne trezim mâine dimineaţă voioşi, optimişti, ca şi cum am pleca într-o excursie cu colegii, prietenii. Vizităm o şcoală. Asistăm la orele de curs, luăm cunoştinţă cu profesorii, nici nu suntem noi elevii, nici nu o să fim ascultaţi şi nici nu o să ni se pună note.
Nu, o să fie doar o vacanţă în continuarea vacanţei de sărbători.

Nu garantez că o să reuşim, dar putem să încercăm.

Revelion început de pe 30

Vecinii mei s-au decis că nu-şi arată adevărata valoare dacă nu mă impresionează în fiecare zi cu ceva.

Ziua a început cu un nimic: o chitară care a fost chinuită până după-amiază, undeva deasupra.

În seara asta, pe mai puţin de -10 grade, au început revelionul. Artificii în faţa blocului, muzică la maxim venind dintr-o maşină, chiuieli, răcnete, câţiva nebuni care încing o horă. Oamenii n-au mai avut răbdare până mâine, au început de astăzi. Îi apreciez pentru curajul de care dau dovadă să stea afară pe aşa o vreme, zici c-ar fi miezul verii.

Până una alta, s-or mai linişti ei că frigul o să le îngheţe simţurile şi se vor da bătuţi mai devreme sau mai târziu.

Cert este că am numai vecini înzestraţi cu o mulţime de talente!

Tot omul mai face şi tâmpenii, nu?

În ultimul timp fac multe prostii(fără număr cum ar spune alţii), poate şi din cauza asta certurile cu mama sunt la ordinea zilei, mai ales acum când suntem amândouă acasă aproape întreaga zi.

Aseară sau, mai bine zis, azi noapte că era trecut de 1, mă tot foiam în pat. Îmi mutam perna când mai sus, când în jos. Evident că în foiala mea trebuia să dau ceva grămadă. Iar deşteapta de mine nu poate să ţină cana cu apă decât pe marginea noptierei, noptieră lipită de pat. La prima mişcare greşită a pernei, cana a fost vărsată, să nu mai spun că era plină, o gură nu băusem din ea.

O parte din apă ajunge peste mine în pat, o altă parte pe primul raft al noptierei, mai precis „Don Quijote de la Mancha”, care era lăsată deschisă cu semn pe la paginile 30 şi pe paginile cu probleme de economie nerezolvate încă, o altă parte a ajuns în unul din rafturile închise ale noptierei peste o anume parte a hainelor mele. Ce mai rămăsese în cană se scurgea uşor, uşor pe parchet, iar eu auzeam cum picură.

Abia la auzitul picăturilor am început şi eu să conştientizez ce se întâmpla. Mi-am aruncat laptopul din braţe cât colo, netul a picat instant şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi iau telefonul agitată şi să mă uit dacă e ok, să-l şterg, să-l pun în pat, abia apoi să ridic cana. Cana era deja goală, goală, bineînţeles. Primul lucru la îndemână, o bluză lăsată la uscat pe calorifer, o iau si o pun jos, pe udătură. Îmi iau frumuşel cartea şi foile, calculez pierderile, care nu erau chiar mari(avusesem şi noroc pe deasupra), îmi scot din raft hainele ude, le pun la uscat, şi decid că situaţia nu e gravă, că dimineaţă totul o să fie perfect. Totuşi mă gândesc că aş face mai bine să mă culc, că nu se ştie ce alte prostii pot să mai fac, era de-ajuns pe o seară. Sunt curioasă ce pagube o să mai cauzez astăzi. Sau de fapt, mai bine nu sunt!

Despre prăjiturile vecinei mele

Crăciunul a venit, m-a plictisit, a trecut. Acum, vecinii mei fac pregătiri intense pentru seara de revelion. Care mai de care îşi şterge geamurile, scutură covoarele, face cumpărături, se apucă de gătit.

Vecina mea de la parter ştie să facă un singur tip de prăjituri- nişte guguloaie cu cacao, cu o vişina la mijloc, date prin nucă de cocos. De 8 ani, îmi trimite în fiecare an, între Crăciun şi Revelion, prăjiturile la care ea e specialistă.

Ciudat este că, deşi de fiecare dată când văd prăjiturile încep să râd, le mănânc. Poate, doar pentru că le primesc o dată pe an, sau pentru că m-aş simţi prost să le arunc, mai ales că nu sunt rele la gust.

Până una alta, vacanţa se cam scurge, parcă nimic nu mă mulţumeşte îndeajuns, iar trecerea timpului nu face decât să înrăutăţească lucrurile.
Încep pe zi ce trece să-mi dau seama că eu şi blogging-ul o luăm pe căi diferite. Parcă nu mai e ce era, parcă cheful mi s-a dus, parcă nu mai am nicio fărâmă de talent. Sau poate doar nu mai am subiecte, poate sunt pretenţioasă eu şi nimic nu mi se mai pare că merită spus, poate încep doar să am o viaţă liniştită, fără evenimente sau efecte speciale.