Astăzi am aflat că un vechi prieten din copilărie, de la ţară, pe care nu l-am văzut de mai bine de 10 ani, s-a însurat(dacă am fi păstrat legătura pun pariu c-aş fi fost invitată la nuntă). Şi nu avea decât 18 ani.
Când noi, ceilalţi avem o lume întreagă în faţă, un drum anevoios spre o carieră de succes, nu ne stă mintea decât la distracţii şi relaxare, el a decis să-şi limiteze toate aceste oportunităţi, să renunţe la şcoală, mai pe româneşte: "să-şi pună pirostriile în cap".
El are acum o mulţime de responsabilităţi ţinând cont că e stâlpul unei case, soţ, viitor tată şi cel care are datoria de a-şi hrăni familia, responsabilităţi pe care eu nu mi le-aş asuma nici la 25 de ani, dar la 18...
Am înţeles că a făcut asta datorită mizeriei în care trăia, sărăciei şi în speranţa unui trai mai bun. mai bun pe naiba.
După toate astea mă simt mulţumită: eu am tot ce-mi doresc, adus deja la nas, am nişte părinţi care-mi fac o mulţime de pofte, am o mulţime de speranţe, vise, drumuri pe care o pot lua, iar eu mă mai pot bucura de şcoală, de prieteniile pe care le am, chiar şi de notele de 3 şi 4 pe care încă pot să le iau.
poate s-a insurat pentru ca e una dintre persoanele care n-au un orizont prea larg. probabil asa au facut si parintii lor - pe la 18-20 de ani s-au insurat/maritat, s-au apucat de munca si au ramas in satul lor iubit. asa ca s-a gandit si el ca ar trebui sa-si ia o nevasta (nu conteaza cine) si sa-si intemeieze o familie. unele persoane se limiteaza la asta. e trist, dar chiar se-ntampla. la mine-i plin locul de indivizi care s-au insurat cu prietena de joaca din copilarie si uite ce familie fericita! daca n-aspira la mai mult, ce sa le fac?
RăspundețiȘtergere